Partidul Liberal: trădat ori salvat?

Considerente, 17 iunie 2013,

     În Parlament, dar şi în societate, nu încetează polemicile pe marginea situaţiei din Partidul Liberal. Actul din 12 aprilie înfăptuit de o majoritate a Fracţiunii parlamentare a Partidului Liberal, susţinută de altă majoritate a grupului său guvernamental, la care a aderat cea de-a treia majoritate – cea a liderilor filialelor teritoriale ale partidului nu a fost agreat de lider, ba chiar respins cu vehemenţă. Am explicat de mai multe ori la această rubrică motivele care au condus la asemenea situaţie. Vorbind din perspectiva zilei de azi şi deja aşezaţi în siguranţă pe terenul redobândit al stabilităţii politice, lucrurile întâmplate la 12 aprilie în Partidul Liberal par simple, de rutină chiar.

     Atunci, în partid au existat două puncte de vedere, două abordări, două opţiuni asupra tacticii care se cerea aplicată de partid în condiţiile crizei politice profunde. Asemenea situaţii nu sunt străine formaţiunilor bazate pe libertate şi pluralism de opinie. Or, Partidul Liberal este unul din aceste partide. Amintesc odată în plus: atunci, sfârşit de martie – început de aprilie 2013, liderul partidului Mihai Ghimpu propunea ieşirea de la guvernare şi ca prim pas a decis, de unul singur, adică abuziv în raport cu rigorile statutare de partid, retragerea de la negocierile pentru formarea unui nou guvern pro-european, provocarea alegerilor anticipate şi, în consecinţă, grăbirea venirii la putere a comuniştilor şi a tot ce poate însemna coloana a cincea antiromânească şi antieuropeană.

     A doua opinie, una majoritară, după cum s-a văzut din numărul semnăturilor aşezate sub Declaraţia din 12 aprilie formulată de Consiliul de Reformare, a fost efectul direct al celei dintâi şi s-a rezumat la necesitatea rămânerii la putere, negocierea şi încheierea unui nou parteneriat cu fostele componente de Alianţă în vederea formării unei coaliţii pro-europene, evitarea haosului general, reinstalarea stabilităţii politice, continuarea vectorului european de interes naţional şi ne-admiterea alegerilor anticipate.

O situaţie, un partid, două opinii. Adevărat: situaţia era extrem de încordată, partidul trăia o dramă la limită, opiniile exprimate – diametral opuse. Găsirea căii optime de ieşire cu cinste şi în câştig de cauză din această situaţie revenea liderului. Dar tocmai el stătea neclintit pe meterezele opiniei sale, izolându-se şi respingând cu înverşunare atât comunicarea în interiorul partidului, cât şi cea cu foştii colegi de Alianţă, dar şi cu partenerii de dezvoltare care încercau să tempereze discursul distructiv al lui Mihai Ghimpu şi să-i explice în limbaj diplomatic, iar pe alocuri şi cu text deschis, consecinţele deosebit de grave ale atitudinii sale lipsite de raţiune şi de constructivism. În condiţiile când situaţia era pe punctul să treacă peste linia roşie a ireversibilului, în urmă cărui fapt Republica Moldova ar fi fost silită să repete pe spirală ciclul dezastruos început în anul 1999, Partidul Liberal a intrat în cataclism politic.

Consiliul de Reformare a exprimat mai întâi o opinie separată, lăsând toate podurile întregi spre menţinerea unităţii şi coeziunii partidului. Şi doar în momentul când atât Mihai Ghimpu, cât şi succesorul Dorin Chirtoacă au articulat în public o totală lipsă de abilitate politică, de clarviziune şi discernământ, când aceştia au luat în răspăr cererile Consiliului de Reformare, acesta a trecut şi la acţiuni separate de cele ale liderului. În timp ce liderul insista să rămână pe poziţiile intransigenţei sterile şi păguboase interesului de partid şi interesului naţional, Consiliul a adoptat politică construirii unui mic pol de stabilitate în toi de criză de la care a început întreaga construcţie a Coaliţiei guvernamentale pro-europene pe care o avem astăzi. Gestul a fost salutat de toată lumea de-acasă, care pricepe ceva în politică şi este informată în cele ce se întâmplă pe acest meleag, de întreaga comunitate europeană, de Guvernul Statelor Unite ale Americii, de toate partidele de la guvernare din România şi de Preşedintele României. Numai Mihai Ghimpu şi succesorul continuă să mitralieze de pe ecranele terlevizoarelor şi de la microfoanele Parlamentului învinuind Fracţiunea Partidului Liberal şi Consiliul de Reformare de trădare. Numai că dânsul uită să spună ce anume au trădat colegii lui? Au trădat ei cumva cauza naţională, interesul naţional al Republicii Moldova? Nu era trădare dacă rămâneam cu toţii cuminţi şi ascultători, fără voce, fără atitudine şi responsabilitate, îl ascultam pe Mihai Ghimpu tot ce spune şi ce face, plecam cuminți frunţile, apoi plecam în opoziţie cu toţii, lăsam să guverneze în locul nostru grupul Dodon? Ori ne încrâncenam alături de lider şi făceam să fie declanşată o lungă şi istovitoare pentru cetăţeni campanie electorală de pe urma căreia să culegem în toamnă o solidă şi covârşitoare guvernare comunistă? Asta a vrut scumpul nostru preşedinte? Nu dânsul ne spunea în lungile noastre şezători nocturne cât de perfid au acţionat în anul 1999 aşa numiţii patrioţi, aducând la guvernare un regim, care s-a dovedit a fi şi comunist, şi criminal? Şi de ce tocmai noi să repetăm fapta? Ori suntem tot aceiaşi: la faţă patrioţi, iar la faptă hoţi de vise?  Poţi să te înveleşti cu o mie de decrete în care să condamni ocupaţia sovietică din 1940 şi să fie fără rost dacă în 2013 acţionezi în politica reală fără minte şi faci ca succesorii acelui regim să fortifice acea ocupaţie care nu se mai termină.

Înţelegem perfect situaţia în care s-am pomenit Mihai Ghimpu. Deşi proiectul traiectoriei politice a partidului pentru următorii 15 ani, aşezat pe vatman de mâna proprie, s-a realizat în prima fază foarte repede şi grupul condus de dânsul s-a deplasat în opoziţie, el nu este bucuros deloc. Ba este furios fără margini. Furia cade pe Fracţiunea Partidului Liberal care a schiţat mai întâi o opinie separată, iar în momentul critic şi o acţiune aparte, păstrând partidul la guvernare şi fortificându-i chiar poziţiile în comparaţie cu situaţia din cele două Alianţe predecesoare. Dacă Mihai Ghimpu ar fi un politician raţional şi ar dori să menţină unitatea partidului, dânsul ar trebui să se conformeze cerinţelor perfect statutare ale Consiliului de Reformare. Dacă ar fi un liberal veritabil, dl Ghimpu ar recunoaşte că a greşit şi ar încerca să remedieze situaţia în care s-a pomenit.

Primul lucru care ar trebui să îl facă – să nu îngrădească dezbaterile care se desfăşoară acum în organizaţiile teritoriale şi locale.

Al doilea lucru – ar fi să înceteze a mai blama şi defăima colegii de partid, daţi afară nestatutar, nelegitim, nedemocratic şi neliberal.

Al treilea lucru – să îşi controleze impulsivitatea: un politician impulsiv este ca şi un alcoolic pe post de profesor de caligrafie.

Al patrulea – ar fi să accepte ideea unui congres extraordinar în toamnă şi să nu se pună ca o buturugă în calea regenerării clasei politice, începând cu segmentul ei liberal, cel mai conştient, cel mai deschis proceselor de reînnoire, cel mai devotat cauzei libertăţii.

Al cincilea – să fie atent atunci când acuză colegii de trădare. Ori a încerca să fereşti cauza naţională şi interesul partidului de la greşelile pe care le face Mihai Ghimpu la prezenta cotitură istorică nu înseamnă trădare, asta înseamnă salvarea acestor interese şi mai degrabă merită onoare.

Onoare, domnule preşedinte Mihai Ghimpu!

Valeriu Saharneanu, Fracţiunea Partidului Liberal Reformator