Toamna oligarh(at)ului în trei tonuri de criză

În oligarhatul autohton a venit toamna și, ca peste tot, spectacolul naturii capătă tonuri și nuanțe dintre cele mai aprinse. S-a intrat în alt ciclu și pe diferite paliere ale activității umane.

Elevii și studenții au revenit de rând cu profesorii lor în școli și universități, oamenii pământului încep să adune și să măsoare rosturile anului agricol. Colectivele teatrale și concertistice și-au anunțat noua stagiune 2017-2018. Mai multe premiere vor veni să împlinească pofta de cultură a publicului chiar din startul autumnal al sezonului. Diversitatea repertoriului și renumele protagoniștilor anunță un debut de an cultural deosebit de interesant și atractiv.

În oligarhat, lumea bună dă semne că încă n-a dispărut și insistă să mai rămână pe-acasă. Cu tot dinadinsul, ea arată că vrea moralitate, vrea eficiență, vrea rafinament – vrea să trăiască europenește civilizat, cu alte cuvinte.

În contrapunere, nicio schimbare nu se anunță în noua stagiune a teatrului politic de la Chișinău. Trupele stradale grupate aleatoriu au reluat festivalul pitoresc al protestelor multianuale. Acestea cer ca cele două trupe ale teatrului oligarhic de stat să fie desființate pentru că spectacolul este fals și se face pentru a sustrage atenția bieților privitori de la jecmăneala obraznică a maselor spectatoare. În bătaie de joc, cele din urmă au venit de curând să toarne sare pe rană că repertoriul bufonadei lor va rămâne neschimbat și el va cuprinde același spectacol excentric al luptei pentru puterea absolută, aceeași tragi-comedie extravagantă cu aceeași comedianți de două parale în rol de protagoniști. Acțiunea este arhicunoscută: în partea comică a reprezentației cei doi bufoni principali se dau în spectacol trăsnit, monologhează aiureli și fac uz de replici total deplasate de la rolul ce li s-a dat să-l joace și de la linia de subiect pusă pe afiș. Diferența dintre ceea ce spun și ceea ce ar trebui să facă actorii, creează privitorilor iluzia că au în fața lor un ordinar teatru al absurdului. Dar nu este, pentru că în partea lui tragică, spectacolul fixează spectatorul într-un decor dureros de realist. Atmosfera de fals, de furt, de fățărnicie, de abuz, de chiverniseală pidosnică, de viol și de minciună se revarsă nemilos din scenă peste milioanele de spectatori, invadându-le sufletele și viață, transformându-i în victime reale ale jocului lor prost.

Dar să dăm la o parte cortina alegoriilor și să examinăm cu atenție care este distribuția reală a personajelor în teatrului politic de la Chișinău. Cei doi bufoni principali care fac intriga sunt desigur Plahotniuc și Dodon. Ei ocupă azi toată scena politică a oligarh(at)ului și o domină categoric. Cât timp Dodon și partidul lui a jucat cu fidelitate rolul decorației lugubre pro-ruse pe fundalul căreia să se întrevadă cât de cât luciul fals al pro-europenismului lui Plahotniuc, între cei doi a funcționat (a fost evident) o convenție pe o marjă de comportament dur, reciproc admisibil. De când Dodon a intrat cu tot cu partid în regia exclusivă a Moscovei și nu mai depinde financiar de Plahotniuc, convenția a devenit caducă (este evident) și Dodon este încurajat să joace dur pe  bune cu fostul partener. Miza pusă în fața lui este ca Republica Moldova, devenită prin efracție în 2014 oligarhat al lui Plahotniuc să fie transformată în 2018 în protectorat rusesc, fie și al lui Dodon în prima fază. Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, apoi perioada replicilor dure, dar teatrale, dintre cei doi bufoni principali este pe sfârșite. Este de așteptat ca ei să se ia la pumni de-a binelea până la eliminarea unuia dintre ei de pe scena politică.

Criza instituțională (reală ori trucată), rezultată din confruntarea (mai mult reală decât trucată) dintre Guvern și Parlament, pe de o parte, și Președinție, pe de altă parte, este prima care se profilează deja în peisajul politic de toamnă al oligarh(at)ului.

Cine va învinge se va vedea, dar experiența cea mai bună în eliminarea partenerilor concurenți ori expirați de pe scena politică o are, indiscutabil, Plahotniuc. Oameni „cu merite”, ca Filat, Voronin, Ghimpu, – ingineri-fondatori și salahori sârguincioși ai statului oligarhic – au fost devorați fără milă de fratele lor de șantier, Plahotniuc. Dacă nu e fraier sadea, Dodon poate deduce ușor cine e următorul. Dar, cale de întoarcere nu mai este. Zarurile au fost aruncate. Dodon s-a pomenit la încrucișarea dintre două focuri: pe de o parte a obligațiilor față de Plahotniuc, ca servitor credincios al intereselor acestuia de acaparare totală a puterii politice în Republica Moldova; pe de altă parte a îndatorărilor față de Moscova. Or, milioanele de dolari puse la dispoziția lui Dodon îl transformă în ostatic al Moscovei și îi taie cu desăvârșire calea de retragere. Moscova nu este în stare să îndure o a doua înfrângere umilitoare pe câmpul de luptă basarabean după „trădarea” din 2003 a lui Voronin. Așa că Dodon se vede constrâns de situație să se împotrivească, să reziste și să se jertfească, dacă va fi cazul, pe altarul intereselor geopolitice ale Kremlinului.

În context apare profilându-se tot mai mult a doua criză de proporții ce poate tulbura liniștea oligarh(at)ului – cea de securitate regională.

Zilele trecute, atât așa zisul președinte al formațiunii para-militare ruse de la Tiraspol, cât și departamentul de externe ale acesteia a lansat o avertizare sacadată către „cetățenii” ei, ca aceștia  să se abțină de la vizitele peste Nistru în zilele când la Chișinău au loc proteste. Aluzia la situații „imprevizibile” ce ar putea pune în pericol viața supușilor este cât se poate de transparentă. Dodon a amenințat guvernarea de la Chișinău că va organiza proteste mari și a lăsat să se înțeleagă că alungarea acesteia cu forța de la putere este luată în calcul de „strategii” lui. Aberații cu folosirea termenului de „război civil” în lupta politică au zburat nu de puține ori din gura bufonului înfierbântat și nu trebuie de ignorat faptul că Moscova, în situația în care se află, nu va rata prilejul să-l folosească pe Dodon pe post de piroman.

A treia criză care poate zdruncina „stabilitatea” oligarh(at)ului vine ca urmare a faptului că regimul de la guvernare a pierdut credibilitatea partenerilor de dezvoltare, a celor care susțin financiar și mențin, cu foarte mari și multe eforturi, vitalitatea statului. Sfidarea demonstrativă a recomandărilor Comisiei de la Veneția, a sfaturilor și sugestiilor cât se poate de clare și directe de renunțare la ideea schimbării sistemului electoral au adus regimul în fața unor sancțiuni inevitabile. Sancțiunile nu vor avea caracterul unor rezoluții speciale, precum se obișnuiește. În cazul Republicii Moldova ele își vor declanșa efectul prin faptul că finanțările vor întârzia să vină atâta timp cât oligarh(at)ul întârzie să dispară. Consiliul Europei, Parlamentul European și Comisia Europeană s-au convins că stăruința obsesivă a guvernării oligarhice de a revizui procedura viitoarelor alegeri nu ține deloc de procesul de dezvoltare a democrației în Republica Moldova, ci de interesul exclusiv, meschin și fariseic, al unui regim total decăzut.

Valeriu Saharneanu, 20 septembrie 2017

Lasă un răspuns