Centenarul Marii Uniri. 9 septembrie 1940: masacrul hortist de la Treznea, județul Sălaj

La Treznea, fiecare septembrie începe cu lacrimi, vărsate în memoria celor 87 de români şi a celor șase evrei din sat care au fost măcelăriți acolo, în 9 septembrie 1940, de trupele hortyiste.

Copii smulşi de la sânul mamei, bătrâni neputincioşi sau tineri în floarea vieţii. Armele şi baionetele trupelor hortyiste nu au făcut nici o selecţie atunci când, în 9 septembrie 1940, au ajuns în localitatea sălăjeană Treznea. 87 de localnici – români – au pierit atunci, ucişi cu bestialitate de soldaţii hortyşti, cu complicitatea unor persoane de etnie maghiară din zonă. Se întâmpla imediat după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, când România a pierdut partea de nord- vest a Transilvaniei.

Administraţia românească a primit termen de două săptămâni pentru a se retrage din teritoriul cedat şi de a lăsa, astfel, loc, stăpânirii ungare. În acele vremuri tulburi, de tranziţie, au avut loc în Sălaj o mulţime de atrocităţi, toate purtând semnătura armatei horthyste: la Nuşfalău  au fost împuşcate şapte persoane, la Cerişa – 17, la Zalău – 10, la Halmăşd – două, la Cerişa – trei, în pădurea Camărului – patru, iar în cealaltă localitate martir a Sălajului, Treznea, 87. Cei mai mulţi români şi-au pierdut viaţa în acele vremuri tulburi la Ip, unde au fost măcelărite 157 de persoane. Masacrul, comandat de un moşier maghiar la Treznea, atrocităţile s-ar fi petrecut – spun localnicii – din vina grofului Bay Francisc, care i-ar fi instigat pe capii militari horthyşti să se abată din drumul lor (cu traseul iniţial Zalău – Ciumărna – Hida) şi să treacă prin Treznea pentru a lichida populaţia românească de acolo, cu care avea dispute legate de terenuri.

În cartea sa ”Ip şi Trăznea.  Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească”, profesorul universitar Petre Ţurlea scrie că ”la Zalău, la masa ce s-a dat în cinstea trupelor maghiare, s-a hotărât de către comandantul Batalionului 22 Grăniceri Debreţin, acuzatul locotenent colonel Akosi, la îndemnul moşierului Baji (Bay) Francisc, ca acest batalion să se abată din drumul normal şi să treacă prin comuna Trăznea cu scopul de a extermina populaţia aşezată în partea comunei numită ”Măgura”, ce fusese expropriată din proprietăţile moşierului Baji Francisc, precum şi locuitorii indezirabili din partea veche a comunei, împreună cu locuinţele lor

Trupele hortyste ai intrat în localitate în jurul prânzului, iar primele lor victime au fost câţiva copii care se aflau cu animalele la păscut. Au ucis, apoi, aproape la întâmplare, ajutaţi de extremişti maghiari, în total 87 de români, la care s-au adăugat şi şase evrei.

Fostul jurnalist Ileana Petrean Păuşan, de loc din Treznea, a reuşit să stea în 1990 de vorbă cu câţiva dintre supravieţuitorii cumplitului masacru, niciunul neaflându-se acum în viaţă.

Ne-am băgat în pivniţă şi-am stat acolo-n întuneric, temându-ne să şi suflăm. După vreo 10-15 minute am auzit vorbind ungureşte şi intrând armata în casă. O mărs să dea foc. O făcut hainele măicuţei ştomoştoc, (ghem), le-o udat cu motorină şi cu ele o aprins casa, şura noastră, stogul de grâu şi casa Solomniei. Noi eram în pivniţă şi casa ardea pă noi. Apoi o dat în pivniţă cu o grenadă. S-o uitat care unde-i şi o tras cu arma. Pă fratele meu cel mai mic, Ion, de 2 ani, care s-o ridicat să se uite ce-i, l-o-mpuşcat primu, prin gură, prin cap. O împuşcat-o pă măicuţa şi pă celălalt frate, Teodor, şi pă lelea Nastasie, tăt mortal. Pă lelea Solomnie o rănit-o la mână, iar pă mine m-o împuşcat prin piciorul drept”, povestea Aurel Sălăjean, un localnic care avea doar 10 ani în momentul cumplitelor atrocităţi.

Alexandru Bîrjac, supravieţuitor Alexandru Bîrjac avea 18 în acel cumplit moment şi povesteşte cum, în momentul în care el şi familia sa a auzit ce se întâmplă prin sat, s-au ascuns după fântână. ”Şura şi căuăcia ne-o fost arsă. Le-o dat foc. Numa casa o rămas. Tata tăt ieşea în drum să adune două vaci cu viţei să nu ni-i împuşte. Seara l-o ridicat pă tatăl meu şi l-o dus lângă şanţu ăla, viazvi de intrarea la Bay, la conac. Atunci, acolea i-o împuşcat pă tata, pă feciorul lui Costanu Jîlii (Lazăr), pă Ana, bunica lui Petre Savului şi pă Orbul lui Indrei (Indrieş Ioan, invalid de război, nu avea un ochi – n.n.). Când s-o împuşte pe nevasta notarului, ea o zâs în ungureşte „nu ne împuşcaţi ca pe nişte animale” şi o băgat-o înăuntru, la Bay. Tatăl meu o rămas în şanţ, rănit, tătă noaptea.  El o vorovit cu ei ungureşte – tata ştia multe limbi, avea darul aista, ştia ungureşte, nemţeşte, ruseşte, ţigăneşte şi avea şi darul scrisului, tare frumos scria… – şi-o tăt cerut apă. Martor o fost Mitruţ, din vecini, care-o zis că el i-ar fi dat apă, da’ nu i-o putut duce că era acolo patrula. I-o tăt rugat tata, în noaptea aceea, să-l salveze, că are 4 copii. Dimineaţa s-o schimbat patrula, care o mărs la Iosif Titkoş – unde stăteau. Şi l-o întrebat ce să facă amu cu tata, că n-o murit, şi că dacă l-ar duce la spital, ar scăpa. Le-o zis că oricine să scape, numa aista nu, că o fost român mare. Dimineaţa de marţi, pă la 9 şi jumătate, o mărs patrula nouă şi i-o tras tatei trei cartuşe în cap. Noi nu ştiam nimic de tata. Când o trecut căruţa cu morţi pă lângă casa noastră, l-am văzut pe Feri, am sărit la el şi l-am întrebat unde-i tata. Amu îi ducem, îmi zice. Tata era deasupra, primul pă grămada de morţi”, i-a povestit el jurnalistei.

Aceste mărturii şi altele strânse de Ileana Petrean Păuşan sunt cuprinse în lucrarea monografică „Treznea, localitate martir a neamului românesc”, apărută la Editura Caiete Silvane, în 2014.

Printre cei care au pierit sub baionetele sau armele horthyştilor s-au numărat şi preotul satului, Traian Costea, ars de viu în biserica incendiată de criminali, dar şi învăţătorii Aurelia şi Lazăr Cosma, care dau astăzi numele şcolii gimnaziale din localitate. Singura lor vină a fost cea de a fi ”mari români”.

Ileana Petrean Păuşan a intrat şi în posesia unor copii după declaraţiile date în 1942 de supravieţuitori, adresate Consulatului Român. Documentele provin din Arhiva MAE, Fond Transilvania (dosar: 172, f.210, 219-221, 222-249; dosar: 133, f. 304, 171-173; copii declaraţii f. 305-318; dosar 241, f. 57).

Iată una dintre aceste declaraţii:

„Declaraţie.

Eu Lazăr Ion a Lici Tomi din comuna Treznea vă rog să îmi ascultaţi durerea. În ziua de 9 Septenvrie anu 1940 a sosit armata maghiară în comuna noastră pela ora 9 dimineaţa şi au trecut mai multe trupe către Păuşa, trupele cari au venit mai în urmă pe cari oameni îi întâlneau îi băteau îi batjocoreau ziceau să vorbească ungureşte şi pentru ce umblă cu opinci să meargă la Bucureşti. Şi ne spuneau vorbe de batjocură. Pe la ora 1 după masă au venit trupele mai de pe urmă şi cum au intrat în comună pe cari oameni unde i-a găsit i-a puşcat şi i-a spart cu baionetele, ca pe câini. Eu fiind în câmp la fân cu două fete una de 15 ani şi una de 12 ani am auzit de acolo puşcături grozave am văzut ieşind fum cum ardea satu. După acea fugit oameni din sat şi ne spus că puşcă oamenii şi au aprins satu, eu nu am venit acasă până în ziua de 10 şi mi-am găsit femeia moartă toată era spartă şi o fată de 18 ani, amândouă moarte.   Iar casa toată era spartă, pereţi, ferestre şi farnele toate le-am găsit sparte. Vă rog ca declaraţia mea să fie primită.

Scrisă de mine                    Martori ss. Lazar Ioan                ss. Labo Gligore                         ss. Guruţan Ioan”

În memoria celor 93 de martiri ucişi cu bestialitate în urmă cu exact 77 de ani, la Treznea au loc în fiecare an în ziua de 9 septembrie ceremonii de comemorare la groapa comună din cimitir şi la Monumentul Eroilor.

Masacrul a continuat în comuna Ip, unde au fost uciși 127 de localnici români.

Pentru aceste crime şi pentru celelalte săvârşite în Transilvania de Nord în acea perioadă, Tribunalul Poporului de la Cluj a condamnat 481 de persoane, dintre care 100 au fost condamnate la moarte, iar 163 la detenţie pe viaţă.

Majoritatea au fost judecaţi şi condamnaţi în lipsă şi nu şi-au ispăşit niciodată pedeapsa

Sursa: adevărul.ro
Citeste mai mult: adev.ro/nud5hf

Lasă un răspuns