Ion Hadârcă. Discurs la Academia Română: EXILUL ȘI LIBERTATEA LIMBII ROMÂNE

 Onorați academicieni!

Odată cu felicitările mele cu prilejul deosebitei Sărbători– Ziua Limbii Române – permiteți-mi să-mi exprim gratitudinea pentru onoarea ce mi s-a acordat ca să vorbesc, în înaltul for academic, și să Vă mai rog a-mi trece eventualele lapsusuri pe seama timidului meu debut…

Doamnelor și domnilor!

O măreață doină românească sublimată de inegalabila voce a Mariei Tănase, zice așa:

„Iar noi oameni botezați

De cuvânt suntem lăsați…”

Avem în această perlă a geniului popular mai multe sensuri, straturi și noduri strâns legate de obiectul comunicării noastre.

Sensul cel mai de suprafață, evident, vine din mesajul-blestem al infidelității în dragoste și nerespectării cuvântului dat. Însă, a fi lăsat, adică părăsit de cuvânt, implică percepția mai gravă  a fisurii, înstrăinării de protecția evanghelică a Cuvântului. În acest context, actul inițiatic al Botezului apare într-o nouă lumină – suntem botezați în apele Cuvântului, în apele Limbii, prin care ni se arată șansa redării, recuperării ființei adamice. În ansamblu, a fi lăsați de/din cuvânt pe vatra pământească, își păstrează sensul protecției, aflării sub tutela tainică a Cuvântului primordial. Este mesajul profund soteriologic, de salvare, eliberare și mântuire a clipei omenești prin eternitatea Logosului!

Anume natura-i cristică, imanentă, a limbii și, implicit a Limbii Române, prefer s-o interpretez ca pe o Sfântă Treime: a unei sacralități, istoricități și creativități neîntrerupte.

Dacă stau să-mi amintesc, ajutat și de notițele mele mai vechi, tocmai aceste subiecte le abordasem cândva, pe la începutul anilor 90, într-o discuție cu regretații părintele prof.Galeriu și poetul Ioan Alexandru. Răsfoind carnetul de note, reconstitui sumar întâlnirea de la 15 iunie 1990 a Prezidiului noului Parlament democratic de la Chișinău cu Delegația de la București constituită din anumite personalități: Ioan Alexandru, Leopoldina Bălănuță, prof.Galeriu, Octavian Ghibu, Constantin Ciopraga, Dimitrie Vatamaniuc, Alecu Ivan Ghilia, Victor Crăciun ș.a.

Întâlnirea avea loc în contextul comemorării lui Mihai Eminescu și îndată după proclamarea de către Parlament a sărbătorii naționale – Ziua Limbii Române – pentru 31 august, ziua când Sesiunea istorică a Sovietului Suprem a ridicat, în 1989, limba română, idem moldovenească, orfană pe atunci la ea acasă, la rang de limbă de stat, consfințind revenirea la scrierea ei pe baza grafiei latine. Sunt 27 de ani de la acea inedită sărbătoare pentru întreaga lume! Dar, revenind la discuție, țin să reproduc, în premieră, esența demersului poetului Ioan Alexandru, citez: „Vreau să semnalez aici, pentru confrații mei basarabeni 3 mari probleme ale românilor după căderea comunismului:

  1. Predarea religiei în școli, educația creștină: creștinismul trebuie să învingă păgânismul!
  2. Istoria națională trebuie învățată odată cu Alfabetul și toate jertfele noastre în numele libertății (s.n.), toate câte au fost trebuie adunate și aduse Acasă de oriunde ar fi, să nu se prăpădească nici un dram.
  3. Ați proclamat limba română regină în Țara ei, acum rămâne să-i redați Regatul întregit!”

Profetice cuvinte!

Suntem în contextul deosebit al unui triplu Centenar:

  • S-au împlinit 100 de ani de la eroicele lupte de la Mărășești care au determinat soarta României moderne;
  • De asemenea, 100 de ani ai celei mai frumoase ode consacrate Limbii Române, poemul Limba Noastră, scris și redactat de preotul Alexie Mateevici în tranșeele frontului de la Mărășești;
  • La fel, ajunul celor 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă și ai desăvârșirii Marii Uniri.

Astfel, odată cu sărbătorirea  Limbii Române, intrăm în anotimpul horelor festive și al număratului bobocilor. Obiectivul acestor note nu este să intru în sfera teoretizărilor filologice. Antinomiile anunțate, ale exilului și libertății limbii române presupun o dezbatere desfășurată, pentru care timpul și spațiul, vorba lui Marin Preda, nu au răbdare. Câteva nume, date și fapte relevante, totuși,  s-ar cere menționate.

În calitatea mea de președinte-fondator al Frontului Popular din Basarabia, am avut fericita ocazie de a organiza și modera prima amplă acțiune politică de emancipare a românilor basarabeni – Marea Adunare Națională din 27 august 1989 – adunare consacrată, în principal, Limbii Române! De aceea, pentru mine personal, martor ocular și actant al evenimentelor de acum 30 de ani, a vorbi despre limba română înseamnă a trăi o stare de spirit deosebită, precum însăși limba română, marginalizată și mereu supusă probelor identitare în spațiul de unde vin, înseamnă  o stare de spirit asumată ființial.

Credeam atunci, fiind în fața unui milion de români basarabeni, că victoria ne este asigurată pentru totdeauna și că nu-i departe ziua cea mare a Reunirii. Dar ne înșelaserăm amarnic. Nici un imperiu nu dispare fără  vărsare de sânge, chiar dacă „divorțul planetelor” sovietice aparent a fost pașnic. Războiul de pe Nistru, blocadele economice, sărăcia și corupția au descurajat, au speriat și au subțiat rândurile patrioților luptători.

În „triunghiul Bermudelor” dintre Prut și Nistru nici până astăzi nu au încetat discuțiile identitare, ca să nu zic ostilitățile, în jurul limbii române. Bunăoară, câtă vreme articolul 13 din Constituție nu-i declinat, deși există o decizie favorabilă a Curții Constituționale, și câtă vreme un președinte, marionetă putinistă, interzice categoric folosirea glotonimului  „Limba Română” în uzufructul cancelariei prezidențiale, cultivând „moldovenismul” de grotă și de sorginte cominternistă, iar absolvenții școlilor alolingve refuză cu ostentație învățarea limbii române – nu putem vorbi de o atmosferă propice unui mediu lingvistic sănătos în spațiul inter-riveran, anesteziat sub convulsiile dintre Est și Vest.

***

În altă ordine de idei, un tulburător ecou al luptei pentru unitatea și libertatea națională ce urcă spre noi tocmai de la Războiul de independență din 1878 (!), un ecou de o excepțională valoare istorico-literară, mi-a parvenit la începutul anilor ”90 de la bucureșteanul Constantin P.Silistrăreanu, care-mi punea la dispoziție două poeme-blestem, copiate din presa vremii de unchiul D-sale, ostaș în armata română pe timpul războiului balcanic. Din păcate, lipsește atât numele unchiului Dumisale, luptător pentru libertate sub zidurile Plevnei și ale Smârdanului, cât și numele autorului poeziilor, despre care se știe doar că a fost pe atunci profesor la Bolgrad. Deplângând amarnic cedarea Basarabiei după Tratativele de la Berlin, 1878, profesorul-poet  și-a vărsat durerea în două sfâșietoare doiniri: „I. Suveniri plăcute/ De zile trecute,/ În Basarabia/ Dorurile mele/ Pe dealuri, vâlcele/ Plângeți România!//  II. Sburați zi și noapte/ ducând blânde șoapte,/ Neamului roman,/ Șoptiți-i anume/ Se s`audă`n  lume,/  Că Rusu-i tiran.// Tigru, urs sălbatic/ Ce răpi fanatic, / Pământ Românesc./ Căci n-avu onoare/ Și n-avu pudoare,/ Guvernul rusesc// (…) Și-azi recunoștință/ Drept bună voință/ Țara ne-a ciuntit./ Românii nu iartă,/ Dumnezeu să-l bată/ Fie-afurisit!// Vai durerea-mi mare,/ Sum  cuprins de jale,/ te las suspinând./ Tu Basarabie/ Rămâi în sclavie,/ Și eu plec plângând!//

În al doilea poem,  Retrecerea Prutului, semnat: Malul Prutului, 9 octombrie 1878. Un profesor din Basarabia, este prezentă aceeași emoție nedisimulată, prilejuită de pierderea Basarabiei.

Pe lângă valoarea intrinsecă a acestor bijuterii populare, sunt de remarcat surprizele lingvistice extrem de prețioase pentru studiul dezvoltării limbii române cu 140 de ani înapoi!

***

Intruziunile inchizitoriale ale comunismului totalitar asupra limbii, culturii și istoriei naționale, concurând, probabil, prin cruzimea și amploarea lor imperialismul osman, țarist și austro-ungar, au avut efecte devastatoare asupra procesului firesc de dezvoltare a limbii române în tiparele ei clasice ale latinității orientale.

În perioada postbelică, una dintre cele mai nefaste pentru spiritualitatea românească, limba română era redusă la directivele unor Chișiniovschi sau Ana Pauker și la poemele proletcultistului Alexandru Toma, care se vedea umbrindu-l pe un „oarecare” Eminescu.

Am consultat  Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, care ilustrează componentele unei crime de amploare, urmărind aneantizarea întregii culturi și literaturi naționale de până la instaurarea macabrei dictaturi. Rămân contrariat mai ales de incredibilul Index al cărților interzise care cuprinde sute de nume și mii de titluri, scoase din circuit și condamnate la nimicire.

Văduvită de opera  marilor clasici, limba română putea să fie redusă la înjurăturile torționarilor sau la calapoadele limbajului de lemn ceaușist, dacă nu-și afla refugiul în rezistența îndârjită a partizanilor anticomuniști din Munții Făgărașului, în „Sentimentul românesc al ființei” lui C.Noica, în „Seismogramele” Monicăi Lovinescu de la „Europa Liberă”, în „Gherla” lui Paul Goma sau în cei „20 de ani în Siberia”, cartea bucovinencei Anița Nandriș-Cudla, despre care Ștefan Y.Fay zice că este „o carte pe care Eminescu și Creangă ar strânge-o la piept”. În acelașii șir se înscrie și cartea primei mele învățătoare din școala primară, Ecaterina Chele, „Povestea vieții mele” despre suferințele deportării ei în Siberia din 1941 până în 1956.

În sfârșit, pentru divertisment, voi să închid  această pagină cu o relatare din 1977, a aceluiași Ștefan Y.Fay, din cartea sa de memorii: „Caietele unui fiu risipitor”: „Mi se povestește că într-o ședință, la țară, un activist de partid zice: „Copiii noștri vor trăi în comunism!” La care o babă din sală rostește: „Așa le trebuie, că tare răi s-au mai făcut!”

***

Așadar, Dumnezeu s-a născut în exil. Formula inspirată a exilatului Horia Vintilă s-a cristalizat pentru noi aproape până la probitatea unei parabole biblice. Ea exprimă atât chintesența prigoanei cristice, cât și marca arhetipală a mântuirii unui popor uitat la gurile Dunării, care, după două milenii de la odiseea altui mare exilat, se scutură de „teroarea istoriei”, reafirmându-și Ființa în Timp.

Însă, modelul Ovidiu de lamento pontic ales de Horia Vintilă i se pare corespondentului său de peste ocean, Mircea Eliade, nepotrivit pentru condiția exilatului, mai preferabil fiind modelul Dante, pentru tenacitatea depășirii infernului și a afirmării unei Vita nuova:  „Cum îi scriam și lui Vintilă Horia, pe Dante trebuie să ni-l luăm ca model, nu pe Ovidiu”[1]. Modelul lui Eliade, de fapt, sunt modelele: Ulise, Iisus Hristos, Dante: „Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca. Orice exis­tenţă „reală” reproduce Odiseea. Drumul spre Itaca, spre Cen­tru”[2].

E de notat că reversul exilului, refularea lui sau calea salvatoare a sinelui, spune același Mircea Eliade, se produce prin hierofania Cuvântului, care „este  o ontofanie prin excelență”. „Scriu în limba română, limba în care visez”, afirma Mircea Eliade într-un interviu[3] acordat lui Adrian Păunescu în 1970.

Eugen Simion subliniază terapia acestui miracol dialogal, citând-o pe Nadejda Mandelștam:  „Apropo de istorii, destine tragice, comportamentul omului în condiţii-limită şi de ideea lui Eliade că în detenţie supravieţuieşte cel care ştie să povestească: tocmai citesc acum Contre tout espoir de Nadejda Mandelstam. O mărturie cutre­murătoare…”[4].

Este aceeași stare  a revelației lăuntrice, care se regăsește în „Jurnalul fericirii” lui Nicolae Steinhardt; „Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ion Ioanid sau cartea și filmul lui Nicolé-Valery Grossu, nepoata lui Iuliu Maniu și soția basarabeanului-celebru editor al revistei exilului „Catacombes”, Sergiu Grossu – „Binecuvântată fii, închisoare”.

***

În „Postfață” pentru cititorii din România la ultimul său volum de poeme „Viitor petrecut”, apărut la Craiova, la începutul anilor 1990, cu doi ani înaintea dispariției în eternitate, Horia Vintilă, astfel radiografiază condiția de exilat a creatorului supraexistând datorită protecției limbii materne: „Am putut îndura aventura exilului scriind, când puteam, pe românește”[5].

În pofida condiției sale de „despământenit”, cum își zice sieși, Horia Vintilă a dăruit culturii române, dar și celei universale, o operă vastă, afirmându-se ca savant și scriitor notoriu (laureat al Premiului Goncourt) în limbile franceză, spaniolă, italiană. Până la ultima suflare a rămas, totuși, fidel țărânei natale în care visa să-și afle mântuirea:

Românie ban rotund

Lasă-mi dor ca să pătrund

Sensul din rostogolirea

Care-ți bate mântuirea.

(„Note în fugă”)

***

Un exemplu fericit de reprimare a condiției de exilat este viața și opera basarabeanului Eugeniu Coșeriu. Marele lingvist, descendent dintr-o comună marginală (Mihăileni) a județului Bălți, a fost condamnat să suporte toate vicisitudinile înstrăinării Basarabiei de după cel de-al doilea Război Mondial. Navigând solitar prin Departele unui veac de singurătate latino-american și vest-german, el și-a asumat condițiile înstrăinatului, reușind să-și răzbune propriul destin, dar și destinul patriei sale, prin muncă, studiu și legătură organică cu rădăcinile viguroase ale limbii române. În fond, s-ar putea afirma că anume zestrea de-acasă, limba română, modestă și retrasă ca o mamă de la țară, imaterială și insignifiantă pentru unii, pentru Eugeniu Coșeriu și-a deschis orizonturile, dăruindu-i întregul tezaur al relațiilor ei domnești cu împărățiile lumii. Ghidat de acest tezaur, Eugeniu Coșeriu și-a păstrat, în orice condiții, echilibrul sufletesc și setea de cunoaștere, știind a asculta, a memoriza și a interpreta, ca nimeni altul, partitura propriei limbi înscrisă în Marea Simfonie a limbilor lumii!

În mod special, tratatul postum  al lui Eugen Coșeriu  Istoria filozofiei limbajului de la începuturi până la Rousseau (Ed.Humanitas, 2011), vădește eminenta capacitate a filozofului Coșeriu pentru formula aforistică latină, limpede și concisă. De ex.,  două aforisme coșeriene, devenite deja axiome:

  • Linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică (nu există niciun fenomen important de divergenţă şi convergenţă care să separe graiul basarabean de dacoromâna din dreapta Prutului.
  • A promova sun orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural (s.n.).

***

Poetul Grigore Vieru  a luptat o viață întreagă pentru libertatea limbii române în spațiul rusificat al Basarabiei natale.  Pe umerii fragezi ai „Abecedar”-ului, scris împreună cu Spiridon Vangheli,  și ai „Albinuței” pentru preșcolari, au crescut generații întregi de basarabeni. Decedat după un enigmatic accident rutier, Grigore Vieru, nu și-a mai văzut împlinit marele vis al Unirii.  (De altfel,  ca Ion și Doina Aldea-Teodorovici, Gheorghe Ghimpu, Grigore Grigoriu, Dumitru Matcovschi, lichidați fizicește prin același scenariu ocult!)

Cântecele, poemele, cărțile pentru copii ale mereu pribeagului Poet mărturisesc un har deosebit al celui ce-și dărui întreaga viață pentru „creșterea limbii românești ș-a Patriei cinstire”, cum ne îndeamnă și testamentul lui Ienăchiță Văcărescu.

Florilegiul de aforisme ale lui Grigore Vieru Mișcarea în infinit trădează un cuget lucid de tăietură socratică, în care metafora evanescentă cununată cu observația existențială amară dau naștere unor sclipitoare micropoeme aforistice:

  • Sub ochii îngroziţi ai Limbii Române adevărul s-a sinucis de atâta nedreptate.
  • Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe şi rusul.
  • Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română.

***

Epopeea luptei basarabenilor pentru eliberarea de sub jugul ocupanților conține multe nume vrednice de a fi menționate aici. Mă voi referi în continuare la trei destine simple, dar emblematice pentru dovada condiției de martiraj. Ștefan Jurja, cavaler al Ordinului Ștefan cel Mare, este un aprig luptător pentru libertatea și demnitatea limbii române. Este autorul cărții de memorii Ciuruit de zeci de schije în Dealu” lui Traian (2009), în care își povestește simplu, dar cutremurător, suferințele îndurate în tranșeele ostășești din timpul războiului de pe Nistru, declanșat de separatiști în primăvara-vara anului 1992. Este răvășit de rănile grave trupești, dar, mai ales, de deziluzia păcii nedrepte și de rana amară sufletească pe care nu o poate vindeca nici acum.

Verba manent,  iar cele nouăsprezece schije scoase din corpul său și tot atâtea rămase în carnea vie, zic medicii,  îi onorează proba de bărbăție și concurează cu medaliile de pe tunică, fiind cele mai convingătoare argumente ale muncii sale de erou.

***

Tânărul Grigore Vârtosu, ale cărui încercări literare școlărești cândva i le consultasem, plugarul din vatra Căușenilor lui Mateevici s-a dovedit a fi un aprig luptător pentru drepturile limbii române exilate și atacate la ea acasă. Atunci când s-au declanșat ostilitățile separatiștilor, în 1992, el s-a înrolat în prima linie, în unul dintre cele mai de temut detașamente ale burunducilor,  răzbunători neînfricați în toate raidurile lor curajoase. Colonelul în rezervă, dr. Anatol Munteanu, în cartea sa Epopeea libertății[6]  (Buc.2012) astfel îl descrie pe Grigore Vârtosu: „Un luptător activ la Tighina și Chițcani a fost combatantul din Cârnățeni Grigore Vârtosu, care, fiind și un  adept al unirii Moldovei cu România, membru al Frontului Popular, a fost groaza separatiștilor. Era neînfricat, apărea ca luptător în cele mai grele situații, atacând, din automatul de care nu se despărțea nici ziua, nici noaptea, cazacii și rusofonii venetici. A căzut în luptă, gândindu-se numai la victoria și izbânda neamului strămoșesc. A fost împușcat la comandă”.

Grigore Vârtosu s-a stins cu moarte de erou pentru libertatea pământului său, pentru unirea cu Patria-mamă și pentru tezaurul limbii române, așa cum a cântat-o și a simțit-o sufletul lui de Poet autentic:

Șipotesc izvoare,

Muguri șopotesc,

Șipotește limba

Pe care-o iubesc.

Cursul ei prin lume–

Înflorit tezaur,

Caută s-adune

Munte greu de aur.

Grigore Vârtosu. „Șipotul”

***

Într-o recentă emisiune televizată, colonelul în rezervă Ștefan Vîrlan, vicecomisarul municipiului Chișinău în perioada renașterii naționale și a războiului pentru independență, își amintește cu durere de unul dintre camarazii săi de luptă: Andrei Izbaș.

Relatând despre faza tricolorului, arborat tenace de patrioți în preajma monumentului lui Ștefan cel Mare și dat jos cu ură de către autoritățile sovietice, am tresărit fără voie, amintindu-mi aievea acele zile pline de frământ din primăvara anului 1990, cu mitinguri neautorizate, conflicte, zile și nopți nedormite, cu Podul de flori peste sârma ghimpată, cu pre-zilele adoptării oficiale a mult râvnitului Tricolor, unul dintre cei mai consecvenți apărători ai Tricolorului.

Împreună cu alți trei camarazi de luptă, Andrei Izbaș a ars de viu într-o mașină blindată lângă comuna Gâsca din apropierea Tighinei, apărând cu moarte de erou tricolorul, limba română și suveranitatea pământului său în luptele de pe Nistru, fiind alături de generalii Anton Hămuraru și Valeriu Troenco, de ofițerii Filip Lupașcu, Anatol Munteanu, Gheorghe Cașu, alături de colegii mei frontiști: Ilie Ilașcu, Al.Lesco, An.Ivanțoc, T.Petrov-Popa și mulți alții, printre cei care merită a fi înscriși cu litere de aur în cartea de istorie a neamului românesc.

***

Peste apele Nistrului nu mai răsună astăzi sinistrele canonade. O pace umilitoare și-a așternut vălul dincolo, peste  sate și orașe populate de românii transnistreni și peste limba română de acolo, tot mai persecutată și mai tăcută. În puținele școli și licee care-au mai rămas, hărțuielile și raziile nu mai încetează. Sunt persecutate până și manualele de limbă română, care trec apa clandestin, pentru a nu fi sechestrate de separatiști. Directorii școlilor din Transnistria cu predare în limba română Elena Halus din Râbnița, Eleonora Cercavschi din Grigoriopol, Ion Iovcev din Tiraspol sunt adevărați martiri ai limbii române, fiind permanent supuși presiunilor și provocărilor banditești. Iubirea pentru grai și Țară este unica lor armă împotriva neantului…

Apropo, de Transnistria…Astăzi, aproape că nu se mai vorbește despre faptul că în anii 1932-1938, în așa-numita RASS Moldovenească a funcționat alfabetul latin. Acolo exista o Asociație scriitoricească și publicații oficiale, chiar întregul sistem de învățământ încercând o ușoară modernizare a limbii calchiate după dicționare românești în scopuri expansioniste, bineînțeles. „Teroarea roșie” din 1937-1938 a curmat aceste tendințe „burgheze”, toți scriitorii și intelectualii care au contribuit la latinizare fiind împușcați: Petru Chioru, Dumitru Milev, Mihail Andriescu, Nichita Marcov, Nistor Cabac, Toader Malai, Iacob Doibani, Sofia Soloviov, Samuil Lehtțir, Filimon Săteanu, Petru Sănduță, Ion Corcinschi, Simion Dumitrescu, Alexandru Caftanachi, Dumitru Bătrâncea, în total circa 30 de nume! S-ar putea afirma fără exagerare că fiecare literă a alfabetului latin a fost atunci pusă la zid și împușcată!

***

Sub mai noile teascuri ale globalizării, ale dezmățului mediatic, imixtiunilor de slang-uri și inovații lexicale, limba română trece azi printr-un nemaipomenit proces de testare a capacităților ei creatoare, de absorbție, împinse până la limita degradării. Dicționarele și manualele școlare abia fac față acestor procese năucitoare. Cineva observa în acest sens că între manuale și manele începe a fi doar o diferență de vocale.

În România, ca și în Republica Moldova, în urma marilor exoduri umane, cauzate de sărăcie, corupție și șomaj, elementul etnic băștinaș se subție catastrofal și nu se vede capătul acestui flagel.

Protecția limbii naționale este prima și cea mai importantă misiune a oricărei Academii de pe glob. Dar în fața marilor provocări ale lumii contemporane credem că soluțiile pentru stoparea crizelor onto-culturale se află în altă parte, poate în sfera politicului, dacă mai există vreo soluție.

Cu toate acestea, sperăm și credem în virtuțile limbii române.

Trasă pe roată, strangulată, pusă la zid, împușcată, răstignită și arsă pe rug, înghețând în tranșee, înjugată la plug, hulită și manelită – limba română își urmează neabătut menirea sa evanghelică, scrisă și rostită întru dezrobirea noastră spirituală.

Nu o sperie muncile, nu o alintă sărbătorile.

Pentru că ea însăși este o muncă și o sărbătoare continuă.

Zi de zi, an de an și secol de secol, Limba Română își afirmă suprema-i vocație de a rosti Adevărul, a cultiva libertatea spirituală și a fi peste tot, acolo unde în doină și blestem, în cântec și în suferință, se naște, moare și iubește Poporul vorbitor de EA!

[1] Mircea Eliade. „Jurnal”, vol.I, Nota din 1951, pag.205.

[2] Mircea Eliade. „Jurnal”, vol.I, Buc., Ed.Humanitas, pag.350.

[3] Adrian Păunescu. „Sub semnul întrebării”, Ed.Eminescu, Buc., 1979.

[4] Eugen Simion. Timpul trăirii–Timpul mărturisirii: jurnal parizian, Ed.Mercuțio, Buc., 1999, pag.402.

[5] Vintilă Horia. Viitor petrecut, poeme, Ed.Europa, Craiova, 1990, pag.108.

[6] Anatol Munteanu. Epopeea libertății, SC LuminaTipo srl, Buc., 2012, pag. 348.

Lasă un răspuns