De ce cunoașterea limbii ruse este păguboasă pentru moldoveni sau schiță de răspuns la o nedumerire a ambasadorului american

De ce cunoașterea limbii ruse este păguboasă pentru moldoveni sau schiță de răspuns la o nedumerire a ambasadorului american

Intuiesc reacția vehementă a „gnosticilor” dodoniști la afirmația din titlu: cum adică, cum să fie păguboasă pentru cineva cunoașterea unei limbi, a limbii ruse în cazul de față? Nu se poate, autorul frizează naționalismul, atentează la prietenia popoarelor. Limba rusă, vor spune ei, a fost o punte de lărgire a orizontului cultural al moldovenilor, o sursă de acces la izvoarele cunoașterii.

Nimeni nu neagă, inclusiv autorul, că limba rusă a fost punte de lărgire și sursă de acces la cunoștințe, la fel cum au fost și alte limbi pe care le-au cunoscut și folosit moldovenii în istorie, precum turca, poloneza, germana ori maghiara, dacă ne referim la Evul Mediu. În veacurile de mai încoace muntenii și moldovenii se delectau cu franceza, gustau savuros italiana. Pe timpuri, însă, slavona veche a fost limba de propovăduire în lăcașurile sfinte, în această limbă își scriau însemnările cronicarii și scrisorile cărturarii. A fost perioada firească de dezvoltare a scrisului și culturii poporului nostru în tumultul migrator al popoarelor slave. Slavona era limba oficială a divanelor și a bisericilor. Strămoșii noștri au acceptat-o benevol, pe când rușii erau departe, la mii de kilometri de Nistru, fără să aducă atingere limbii natale care o vorbeau „pe la vatra lor țăranii”. Firescul prezenței limbii ruse se termină odată cu apariția ambițiilor imperiale ale rușilor, poftelor lor de teritorii din ce în ce mai întinse. În 1812 Rusia smulge de la turci prin șiretlic Moldova dintre Prut și Nistru. De atunci, cu excepția celor 22 de ani interbelici, limba rusă devine jug, ea este impusă cu forța de către două imperii rusești agresive și expansioniste – cel țarist și cel sovietic – cu ideologii diferite, dar având același scop: asimilarea acestei părți a poporului român, dar și a altor popoare de pe teritoriile căzute pradă rușilor în alte regiuni ale Europei și Asiei.

De aici încolo și până în 1991, noi, cei din RSS Moldovenească, inclusiv cei din regiunea transnistreană, din Basarabia istorică și din Bucovina de Nord nu putem vorbi de limba rusă decât despre un instrument de împilare, de înrobire, despre o armă strategică de exterminare a noastră. Instruirea, cultura, educația făcute prin intermediul limbii ruse, cu toate aparențele binefăcătoare speculate, erau în mâna regimurilor politice mijloace tactice de aducere la îndeplinire a obiectivelor strategice de exterminare. Nu este întâmplător că în secolul XX, două Mișcări de Eliberare Națională, cea de la 1916-1918 – împotriva imperiului rus țarist – și cea de la 1988-1991 – împotriva imperiului rus comunist – au avut drept stindard de luptă repunerea în drepturi a limbii natale române și anihilarea influenței limbii ruse ca armă strategică de exterminare – mai întâi lingvistică și culturală, apoi și națională. Limba noastră îi aleasă / Să ridice slavă-n ceruri / Să ne spuie-n hram și-acasă / Veșnicele adevăruri – scria cu o sută de ani în urmă, la 2 iunie 1917, preotul și poetul-martir Alexe Mateevici.

În contextul actual ale „veșnicelor adevăruri” pe care suntem obligași să le rostim, trebuie să spunem că revelația revoluționară antisovietică a Federației Ruse nu a condus în 1991, precum erau înclinați să creadă unii revoluționari naivi din republicile naționale deșteptate, la o debarasare a ei de politicile rău-voitoare promovate împotriva popoarelor desprinse de imperiu. A doua zi după proclamarea propriei independențe, Rusia lui Elțin a și preluat în totalitate politica imperialistă a formațiunilor statale ruse precedente în raport cu noile state independente.

Pretextul primordial al revenirii la aceste practici barbare pentru aceste vremuri a fost așa numita luptă pentru apărarea drepturilor limbii ruse în teritoriile ieșite de sub jurisdicția fostului imperiu. Cu alte cuvinte, speculațiile cu privire la drepturile lingvistice ale rușilor rămași în fostele republici sovietice au servit drept motiv de a ataca pe nou aceste teritorii, de a pretinde recunoașterea unui spațiu al „interesului legitim rusesc”, cuprinzând aceste teritorii suverane. În plin secol XXI, deja, Federația Rusă a căutat metode să organizeze în interiorul acestor noi societăți diviziuni de rezistență antinațională, dacă nu chiar de amorsare a unui potențial de subminare a înaintării acestor țări pe calea independentă și suverană aleasă. În acest sens și de la înălțimea anilor în care ne aflăm azi vedem că a fost o mare greșeală abandonarea, la început de luptă și de drum, a stindardului de punere în drepturi a limbii române materne. Lozinca lașă a lui Sangheli, dar și a altor pseudo-demnitari naționali, precum că moldovenii trebuie să se gândească nu la limba vorbită, ci la ce să pună pe limbă, a fost o crimă premeditată pe care se marșează și astăzi. Fără aducerea în conformitate cu noile realități istorice a statutului limbii române ca limbă oficială a statului, fără depășirea status-quo-ului lingvistic impus ultimativ de Kremlin prin Legea Nr.3465 din 01.09.1989 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești nu putem vorbi decât despre o independență formală și despre o suveranitate amorfă, ineficientă și, până la urmă, dăunătoare intereselor statului.

La o distanță de 26 de ani de la ruperea Republicii Moldova de imperiul comunist, legislația lingvistică este încă cea sovietică, construită în baza unei constituții sovietice. Limba română figurează în forma inexactă a limbii moldovenești ca limbă de stat care se folosește în toate domeniile vieții și îndeplinește în legătură cu  aceasta funcțiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii (Art. 1), iar limba rusă are prevăzută funcția de limbă de comunicare între națiuni (!?), ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național real (sic)(Art. 3).

Statul Republica Moldova nu a promovat niciodată o politică eșalonată, punctuală, consecventă de depășire a legislației lingvistice anacronice, improprii și total necorespunzătoare noului său statut. Federația Rusă, din contră, a stăruit prin toate mijloacele, inclusiv prin provocarea unui război de agresiune, ca limba rusă să nu fie clintită de pe pozițiile ei în Republica Moldova. În primii ani de după Independență de partea intereselor rusești au fost și nababii locali ai nomenclaturii comuniste promovați pe post de președinte (Snegur, Lucinschi, Voronin), și agro-boierimea sovietică ajunsă în parlament, și agenții strecurați în mișcarea națională de eliberare (Roșca), și diaspora locală rusă înveninată, și minoritățile naționale intoxicate, și partidele antinaționale aranjate într-o coloană a cincea trădătoare. În anii de mijloc un serviciu bun le-a făcut scursura antinațională comunistă, iar în anii din urmă și în prezent le-a fost și le este de bună folosință sistemul corupt și mafiot al oligarhiei politice autohtone care a capturat statul. Efectul subversiv al acesteia din urmă este aducerea pe post de Președinte a lui Dodon, căpetenia coloanei a cincea rusești, vârful ei otrăvit. Peste toate acestea, Ambasada Rusiei și sub acoperirea ei, serviciile secrete rusești, au lucrat zi și noapte să cultive în anumite segmente sociale și în regiuni locuite compact de minorități o rezistență împotriva oricăror avansări pe plan lingvistic în Republica Moldova. Limba română (moldovenească) așa și nu a ajuns să devină limbă de comunicare interetnică, iar bilingvismul național-rus și rus-național REAL este cel de la nivelul anului 1989, adică aparținând în continuare limbii ruse. Precum era de așteptat, conservarea situației lingvistice a perioadei sovietice face posibilă realizarea stratagemei Federației Ruse de menținere a statutului sovietic predominant al limbii ruse, de transformare a Republicii Moldova din nou, dacă nu în gubernie, apoi, așa cum arată unele semne astăzi, în enclavă sau colonie rusească. Modelul ideal al unei asemenea stări de coșmar transpus în realitate este zona ocupată transnistreană, acolo unde bruma de învățământ în limba română se face sub amenințarea armelor, unde vorbirea ei în public constituie un pericol pentru viața vorbitorului și acolo unde fake-titulatura „republică moldovenească” servește drept camuflaj de război, menit să ascundă fațada acestui proiect geopolitic predestinat absorbției Republicii Moldova, anihilării caracterului ei lingvistic românesc.

În condițiile războiului hibrid declanșat de Federația Rusă împotriva statelor pornite pe cale integrării europene, dar  revendicate de ea geopolitic ca făcând parte din spațiul interesului ei (i)legitim în care se zbate și Republica Moldova, tergiversarea la nesfârșit a problemei lingvistice este o complicitate la crimă.  Republica Moldova are nevoie, în sfârșit, de o politică de stat construită pe pilonii Declarației de Independență. Cea mai mare eroare a  clasei politice care s-a perindat la guvernare în Republica Moldova a fost abandonarea luptei pentru mentalul cetățenilor săi – miza principală a transformărilor. Lașă și iresponsabilă, această clasă politică a cedat Federației Ruse spațiul său informațional, educațional și formativ de personalitate.

Profitând de situație, limba rusă pe care o cunosc moldovenii a fost transformată de Rusia lui Putin dintr-o oportunitate de îmbogățire a cunoștințelor într-o armă de distrugere în masă. Incitarea minorităților la neloialitate față națiunea titulară și față de limba română oficială a statului, oferirea unor garanții de apărare, inclusiv militară, a  opțiunilor lingvistice pro-rusești în dauna culturilor tradiționale ale acestor minorități, angajarea importurilor de produse din Republica Moldova pe criterii naționale și de loialitate pro-rusă a agenților economici nu este decât o activitate de creare a unor focare de instabilitate, conectate la fitilul urii interetnice. Propaganda putinistă de care abundă spațiul informațional autohton, promovată prin mass-media, prin Biserica rusă și prin partidele antinaționale, face ravagii printre moldoveni, le deviază  capacitatea de orientare, dar și pe cea de discernământ. Amețiți de propaganda rusă moldovenii par un popor de masochiști incurabili, puși să-și nenorocească viața lor și a urmașilor, urmașilor lor cu mâna proprie. Ei renunță să se unească cu frații pentru că asta le-o șoptește cel ce le-a trimis ruperea de la vatră, despărțirea de neam, foametea, deportările și războaiele; ocolesc să meargă pe cărări naționale și pe drum drept european, pentru că propaganda rusă le spune că e mai bine să se târască prin mlaștină și prin puhoaie murdare. Până și Ambasadorul Statelor Unite la Chișinău, James Pettit, se arăta deunăzi nedumerit de cât de încurcați sunt moldovenii de primesc ajutoare în sume de miliarde de dolari și de euro de la Statele Unite și Uniunea Europeană, dar în opțiunea lor geopolitică rămân pro-ruși, deși Rusia nu le pune în față decât război, ură și nevoi.

Cu toate acestea, ajunși în această încurcătură, moldovenii nu trebuie să-i urască pe ruși, să uite limba rusă și nici să renunțe la această bogăție. Ei trebuie să rămână deschiși altor culturi, limbi, valori, așa precum este deschisă întreaga națiune română din care fac parte.  Ceea ce trebuie să întreprindă moldovenii din Republica Moldova este să facă ordine în casa lor, să aranjeze lucrurile așa cum procedează lumea bine organizată și cu demnitate. Ei trebuie să renunțe să facă lucrurile pe jumătate, să respingă sfaturile neprietenilor și să pornească orice afacere, fie pe tărâm politic, fie pe cel economic, reieșind din interesul național. Cât nu e târziu cu totul, moldovenii trebuie să se „trezească din somnul cel de moarte”, să dea jos regimul corupt și trădător al oligarhilor și să pună la locul ei, în capul tuturor faptelor, limba română, limba oficială a statului – piatra lui de temelie și elementul principal de stabilitate. Iar pe acest fundament, toate lucrurile se vor așeza la locul lor.

Valeriu Saharneanu, 14 iunie 2017