Intrigă caragialiană: „O scrisoare pierdută” – varianta PLDM
Dacă nu vrem să moară a doua oară, de data aceasta de invidie, Caragiale trebuie lăsat să doarmă în liniște. Pentru că, iată după 130 de ani de la prima înscenare la Teatrul Național din București a comediei „O scrisoare pierdută”, o variantă mult mai intrigantă a piesei a apărut pe scena politică a Chișinăului contemporan. Doar, că autorul de pe Bâc al piesei, dezvoltă cu vădită superioritate creatoare un deznodământ modern, mult mai percutant, în materie de moravuri ușoare, a subiectului. Dacă la Caragiale firul întâmplărilor se construiește doar pe intenția lui Nae Cațavencu de a publica în „Răcnetul Carpaților” o scrisoare compromițătoare, la Chișinău scrisoarea este publicată în chiar actul doi. Altă deosebire este că la Caragiale scrisoarea compromițătoare este vânată de două grupări politice concurente, pe când în comedia de la Chișinău scrisoarea este obiect de răzmeriță în interiorul aceleiași familii politice.
Să-l lăsăm însă pe Caragiale să doarmă liniștit și să urmărim firul spectacolului real de la Chișinău.
De câteva săptămâni familia politică a PLDM este cuprinsă de mari frământări legate de relația dintre Filat și Leancă. Gurile rele au strecurat opinii pe diverse surse că trimiterea lui Leancă în bărlogul comuniștilor și apoi în parlament pentru aprobare în fruntea unui cabinet de miniștri minoritar, neasigurat politic, a fost jocul lui Filat.
Filat a negat vehement afirmația gurilor rele, dar evenimentele care au urmat le-a dat lor mai multă dreptate. Lucrurile sunt prea evidente ca să fie interpretate altfel. Și pentru că Leancă a făcut prezență publică de personalitate și s-a revoltat de atentatul la demnitatea lui de politician, adjudecând (pe merit, credem) alt tratament decât trasul în țeapă, Filat a dat drumul campaniei de denigrare a colegului său.
Păstrată probabil special în acest scop, iată că în lumina rampei este scoasă o scrisoare a comiţului Joseph Daul, președintele Partidului Popular European adresată la 16 septembrie 2014 celor doi lideri ai PLDM – Vlad Filat și Iurie Leancă. Cu două săptămâni înainte de evenimentul de la București, Daul îl avertizează pe liberal-democratul Iurie Leancă că ar proceda politic incorect dacă ar participa la lansarea în campania prezidențială a socialistului Victor Ponta. Nu este cunoscut dacă Iurie Leancă a știut de această scrisoare. Probabil că nu. Este de presupus că Filat și cu Leancă și-au coordonat rolurile atunci când au gândit să profite de poziția de prim-ministru a lui Lenacă în acumularea unor dividende electorale pe care le-o poate oferi apropierea lui Iurie pe linie guvernamentală de socialistul Ponta.
În campanie pasiența a ieșit perfect: Filat a mers în combinație cu Băsescu; Leancă l-a acostat strâns pe Ponta. Că unul e liberal-democrat și altul socialist a contat mai puțin. Obiectivul era ca frontul electoral român să fie acoperit în totalitate de elementul liberal-democrat după principiul filatian sacrosanct: totul mie. Asta însemna că nici PL, nici PLR și nici PNL să nu mai aibă acces la sursa română de dividende. Evident, Daul nu are de unde cunoaște „finețurile” relațiilor interpartinice moldo-române și scrisoarea lui putea fi considerată de Filat neavenită. Așa că la momentul sosirii scrisoarea lui Daul a fost pusă la naftlină, pentru că în politica lui Filat mijloacele contează mai puțin, important este rezultatul.
Trebuie să presupunem că după 30 noiembrie obiectivele lui Filat au suferit modificări esențiale. Realizării lor au trebuit să fie ajustate mijloacele. Sacrificarea lui Leancă este parte a procesului de ajustare. În cazul în care Ponta a pierdut alegerile și Leancă este respins de comuniști în formatul guvernului minoritar adoptat de Filat+(Plahotniuc+Ghimpu)+Voronin, iată că scrisoarea lui Daul este cât se poate de potrivită pentru a-l pune la punct pe deviaționistul Leancă.
În piesa lui Caragiale partida Cațavencu a stărnit valuri de groază în tabara adversă a lui Trahanache, speriat de moarte că scrisoarea compromițătoare ar putea să apară în niște provinciale „Răcnet al Carpaților” ori „Războiul”. Câtă arhaică pudoare, domnilor? Câți cititori ar fi aflat de amoreza relație dintre coana Joițica și prefectul Fănică. Ditamai un târgușor acolo. Ia priviți însă câtă forță mediatică are la dispoziție Filat – o întreagă armată de experți, comentatori, analiști, blogheri, agenții și portaluri de știri, situri de manipulare, ziare naționale, posturi de radio, studiouri de televiziune, rețele de socializare pe internet și multe alte „răcnete ale Basarabiei” cumpărate, agonisite ori furate.
Ce tu Dandanache, ce tu Trahanache, ce tu Farfuridi, ce tu Cațavencu, la urma urmei, cu „Răcnetul …” lui de doi bani?!. Niște milogi și impotenți. Ș-apoi Caragiale a avut grijă ca scrisoarea lui Fănică să-și găsească până la urmă „adrisantul”, nu a fost publicată și reputația Joițicăi a fost salvată ca și cea a grupului politic Trahanache. Scrisoarea dată drumul de Filat în mașinăria lui de tocat adevăruri a pus în mișcare o ceată de scribi, tocind în sofizme la deformarea chipului moral al lui Leancă, pe care mai ieri îl considearu ireproșabil. La radio Vocea Basarabiei, de exemplu, emisiunile, altă dată curate ale „Forumului în direct cu ascultătorii”, sunt condimentate în fiecare seară de ieșiri puse la cale mai mult decât ridicole. Manipulatorul emisiunii cade în transă atunci când persoane instruite de cu zi citesc în direct textulețe pline de indignare despre „comportamentul revoltător” al disgrațiatului Leancă. Stai și te crucești: ce este mai mult în aceste bazaconii – execuție publică stalinistă ori un ordinar comic de moravuri demn de penița lui nea Iancu. „Curat murdar!”, – ar veni cu replica lui „tăioasă” caragialescul polițai Ghiță Pristanda.
Caragiale a fost un om milos. Ca și celelalte comedii ale lui, „Scrisoarea…” se termină fericit. Peste toata lumea se așterne calmul, dar și împăcarea, că orice ar face, orașelul lor de munte va fi reprezentat în parlament tot de niște „canalii”. Chiar și spectatorul iese mulțumit de la spectacol, convins că lista moravurilor satirizate în piesă – adulterul, servilismul, prostia, incultura, infatuarea – nu îl privesc. Dacă și îl privesc puțin, dar puțin de tot, râsul sincer și venit din inimă este primul pas spre o vindecare.
Piesa autorului concurent de la Chișinău nu s-a terminat încă. Scrisoarea continuă să fie vânturată prin „răcnetele” locale. Din câte ne dăm seama, „compromatul” va mai rămâne țintuit în gura târgului și, probabil, peste o vreme, va fi înlocuit cu altul, poate unul mult mai dur. În funcție de ce face și cum se comportă Leancă.
Toate astea se fac pentru ca bietul „cetățean turmentat”, cel care veșnic bolmojește că nu o nimerește – „Da eu, cu cine votez?”, să rămână așa cum este. De fapt, așa cum s-a pomenit după 30 noiembrie: turmentat defintiv de țeapa care i s-a tras prin formarea unei alianțe cu comuniștii contra vrerii lui și jecmănit imediat după asta de marea coțcărie bancară.
Diferențele de personaje și de abordare a realității între cele două piese – cea virtuală a lui Caragiale și cea reală a lui Filat – sunt mici și neesențiale. Asemănările pe fond general sunt, în schimb, absolute și totale.
Totală și izbitoare este asemănarea politicianismului gol, practicat de aceeași manieră la mari distanțe temporale cu același dispreț pentru cei care „au dobândit dreptul la vot, dar nu au pe cine alege”. Cei care, analizând importanța lor ar trebui aduși la convingerea la care a ajuns, meditând în „Amicul X”, Caragiale:„eu nu sunt un cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt un număr trecut la statistica populaţiei, şi poate chiar acolo trecut cu vederea fiindcă, la ultimul recensămînt al populaţiei Capitalei, mai la toţi din mahalaua noastră au mers agenţii cu catastifele, la mine n-au venit.”.
Absolută este asemănarea în abilitățile politicienilor de acum două secole și de azi de a „imita și a mima unele comportamente, fie că este vorba despre dragoste, despre trădare, despre onoare sau despre politică”.
Valeriu Saharneanu