2013: Cronica unei crize

Consiliul de Reformare a Partidului Liberal

Criza PL şi Criza politică generală

Ianuarie – Mai 2013:

Motivele apariției CRPL și a dezacordului față de politica promovată de liderul PL

     Consiliul de Reformare a PL (CRPL), a apărut la 12 aprilie 2013, în plină criză politică şi guvernamentală din Republica Moldova. CRPL a exprimat în forma cea mai elocventă necesitatea stringentă de reformare a formaţiunii și a clasei politice din Republica Moldova.

Caracterul iminent şi de neamânat al acestei cerinţe survine din practica politică a primei jumătăți de an (ianuarie – mai 2013),  în care Partidul Liberal, ca partid aflat la guvernare, s-a pomenit în incapacitatea de a se distinge de celelalte partide prin flexibilitate şi promptitudine în abordarea corectă a unor fenomene şi  în rezolvarea eficientă a unor situaţii reieşind din primordialitatea interesului naţional şi al interesului public major.

Dacă asemenea capacităţi, de care PL a dispus din abundenţă, ar fi fost puse în aplicare la moment, colegial şi în cunoştinţă de cauză, partidul ar fi dat societăţii soluţia stabilităţii politice şi ar fi obţinut importante dividende politice şi de imagine.

Este recunoscut de toţi faptul că starea de criză politică a survenit pe fundalul divergenţelor dintre Partidul Liberal Democrat şi Partidul Democrat (mai precis dintre Vlad Plahotnuic şi Vladimir Filat) pe fundalul rivalităţilor în ceea ce priveşte controlul organelor de drept în stat şi a sferelor lui economico-financiare.

În loc să se menţină pe o poziţie distinctă, deasupra controverselor dintre cele două partide ale Alianţei de guvernare, avertizându-i să nu pună în pericol obiectivele naţionale şi publice majore ale Republicii Moldova într-un an hotărâtor pentru destinul ei european, PL a lunecat încet şi definitiv în sfera intereselor Partidului Democrat, partid construit din raţiuni oligarhice, de îmbogăţire prin politică, aflat pe eşichierul ideologic opus principiilor şi valorilor Partidului Liberal.

Mai mult, urmărind scopuri înguste în lupta cu corupţia, PL a dezlănţuit un război pe viaţă şi pe moarte împotriva PLD, partid aflat doctrinar mult mai aproape pe eşichierul de centru-dreapta şi care trebuie considerat partener strategic întro formulă de guvernare, reală sau eventuală.

Orbit de fierbinţeala luptei, Partidul Liberal, reprezentat de liderul acestuia, Mihai Ghimpu, a pierdut din vedere şi interesul naţional, şi interesul public, dar şi obiectivele guvernării, şi a contribuit în modul cel mai păgubos la aprofundarea crizei politice şi instituţionale şi, ce e foarte grav, la pierderea încrederii partenerilor occidentali în capacitatea clasei politice actuale de a promova Republica Moldova în Uniunea Europeană.

Responsabilitatea deplină pentru dezastrul politic în care s-a pomenit PL în 2013 îl poartă liderul lui, Mihai Ghimpu, cel care a uzurpat partidul, a înlocuit toate structurile lui decizionale şi l-a transformat întro societate cu răspundere foarte limitată. În egală măsură sunt responsabile şi celelalte organe ale partidului – Biroul Permanent, Consiliul Republican – membrii căruia nu au avut curajul, perseverenţa şi promptitudinea să abordeze la timp şi să oprească derapajele liderului.

Context politic general. Tradiţia organizării partidelor în Republica Moldova a avut de trecut prin câteva etape. La începutul anilor 1990 principiile democratice de constituire, organizare şi funcţionare a partidelor au fost respectate mult mai riguros, promotorii lor urmărind să ţină cont de reprezentativitatea populară cât mai largă a membrilor şi să nu repete practica bolşevică de organizare internă pe verticală a unicului partid din perioada sovietică.

Treptat, însă, rolul liderilor a crescut,  organele colective de conducere, control şi luare a deciziilor au fost limitate la funcţii formale, puterea concentrându-se în mâinile unui singur om (exemple: PPCD, PCRM). După criza din 2005, pe scena politică apar partide organizate, finanţate şi conduse de un lider incontestabil, ceea ce presupune că el, liderul, este şi infailibil şi inamovibil. Capitalul investit în partid devine punctul de la care pornesc toate principiile de organizare şi funcţionare a lui. Asemenea partide au o „ideologie” specifică şi se rezumă la următoarea formulă: capitalul investit trebuie nu doar să fie recuperat, dar să aducă şi profit. În arcul politic al guvernării sunt prezente astăzi două astfel de partide, supranumite oligarhice: PLD şi PD.

Context politic PL. Partidul Liberal are o traiectorie deosebită decât a celor două „partenere” de guvernare. În plină dictatură comunistă (2005-2007), PL, avândul ca lider pe Mihai Ghimpu, apare ca simbol al speranţei de renaştere a Mişcării de Eliberare Naţională după dezamăgirea totală în PPCD, care a pactizat scandalos cu PCRM în 2005.

Efectul votului popular protestatar s-a fructificat prin înscăunarea lui Dorin Chirtoacă în funcţia de primar general al Municipiului Chişinău în anul 2007. A urmat lupta pentru detronarea de la putere a comuniştilor în care PL a jucat rolul de locomotivă.

La alegerile din 5 aprilie 2009, PL este învestit de alegători cu 15 mandate, la 29 iulie 2009 – PL se menţine cu acelaşi rezultat şi formează, împreună cu PLD,  PD şi AMN, majoritatea parlamentară de guvernare cu denumirea Alianţa pentru Integrarea Europeană. Mihai Ghimpu îşi consolidează poziţia de lider, având şi cele mai înalte funcţii în stat: Preşedinte de Parlament şi Preşedinte interimar al Republicii Moldova, pe care le deţine 16 luni.

La alegerile din 28 noiembrie 2010, PL scade în opţiunile alegătorilor şi obţine doar 12 mandate. Scăderea are loc în situaţia când timp de mai bine de un an liderul partidului a ocupat primele două din cele mai vizibile şi mai importante funcţii în stat.

Vecinul de palier politic, Partidul Liberal Democrat, a obţinut în condiţia în care liderul său de partid a ocupat funcţia de prim-ministru un rezultat aproape dublu faţă de rezultatele alegerilor precedente.

Explicaţia eşecului exprimată de liderul de partid Mihai Ghimpu a fost că Partidul Liberal a fost taxat pentru discursul său unionist, că PL a militat pentru apropierea cu România. Stranie concluzie pentru că discursul unionist a lipsit cu desăvârşire în campania electorală.

Dacă ar fi fost promovat, ataşamentul ar fi adus dividende considerabile Partidului Liberal, datorită apariţiei în contextul socio-politic electoral a doi factori complementari: 1. numărul cetăţenilor Republicii Moldova care şi-au redobândit cetăţenia Statului Român a crescut dublu şi 2. stindardul mişcării unioniste a fost preluat de multiple organizaţii de tineret şi studenţi – oameni activi, consecvenţi, informaţi şi bine instruiţi – toţi simpatizanţi ai PL.

Concluzia unanimă a grupurilor de experţi independenţi, dar şi a numeroşi membri ai Partidului Liberal a fost alta. Şi anume, că fenomenul de respingere a PL la care a recurs alegătorul domestic, dar şi cel aflat la munci peste hotare, tinerii şi studenţii din Republica Moldova şi din România s-a „datorat” exclusiv comportamentului neconform şi excentric al liderului, tot dânsul şef de stat şi de parlament, discursului prolix, butucănos, inexpresiv şi, de multe ori, vulgar al lui Mihai Ghimpu.

Ulterior, mulţi dintre alegătorii din această categorie au mărturisit că ei ar fi votat cu ambele mâini pentru PL, dar nu au dorit să fie reprezentaţi de Mihai Ghimpu anume din considerentele mai sus-menţionate. Alegătorii ar fi vrut ca Partidul Liberal să aibă un lider tânăr, neapărat unionist, cu vederi democratice europene, instruit în şcoala românească având şi o exprimare de ţinută intelectuală, cunoscător de limbi străine, care poate da dovadă de verticalitate şi consecvenţă în promovarea valorilor naţionale.

Un asemenea lider la momentul respectiv se profila în persoana lui Dorin Chirtoacă. Partidul a pierdut, deci, din cauza liderului său puncte importante în clasamentul partidelor care au promovat la guvernare în urma alegerilor din 28 noiembrie 2010 şi prin aceasta s-a auto-marginalizat şi şi-a diminuat rolul şi influenţa în formarea, stabilirea şi promovarea interesului naţional în cadrul programului formulat în politicile de guvernare pentru anii 2010-2014.

Criza politică a anului 2013 şi comportamentul PL.

Anul politic 2013 a început sub semnul tragediei din Pădurea Domnească de la 23 decembrie 2013, care după data de 6 ianuarie 2013, atunci când este adus în atenţia opiniei publice, s-a transformat întro criză profundă şi de proporţii. Actorii politici principali implicaţi în reglările de conturi declanşate de acest eveniment au fost PLD şi PD.

La 21 ianuarie, PLD, a cerut în Parlament şi a obţinut prin vot unanim demiterea demult râvnită a procurorului general Valeriu Zubco.

PD răspunde cu deschiderea unor dosare pornite de structura controlată a Centrului Naţional Anticorupţie împotriva unor miniştri liberali-democraţi.

Replica nervoasă a PLD a avut loc la 13 februarie, atunci când preşedintele partidului şi tot el prim-ministrul, Vlad Filat, anunţă public retragerea partidului său din Alianţa de guvernare.

La 15 februarie, liberal-democraţii susţin proiectul de hotărâre depus de comunişti privind demiterea din funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului a lui Vlad Plahotniuc, vicepreşedintele Partidului Democrat.

La 5 martie 2013, este rândul Partidului Democrat să susţină moţiunea de cenzură a Partidului Comuniştilor în urma căreia guvernul Filat a fost demis. Unul din cei mai vehemenţi critici ai Guvernului a fost liderul PL, Mihai Ghimpu, care deşi nu a votat pentru demitere a fost cel mai dur şi mai categoric părtaş al demiterii.

Din cauza unei gestionări proaste, iresponsabile şi asumate în întregime de lider, PL s-a pomenit atras în vârtejul crizei, devenind în final unul din protagoniştii cu rol ingrat de parte activă destabilizatoare.

Comportamentul liderului PL a fost dezastruos atât pe relaţia internă de partid, cât şi pe cea cu partenerii de guvernare, cu mass-media şi cu societatea. În acelaşi timp, au fost viciate relaţiile PL cu România, Uniunea Europeană şi SUA.

După şedinţa trucată a Consiliului Republican din 31 martie 2013 la care preşedintele partidului Mihai Ghimpu descrie, verbal şi grafic,  motivele şi „raţiunile” trecerii în opoziţie pe o perioadă de  12-15 ani (orizontul anilor 2026-2030), nedumerirea a învăluit pe deplin membrii PL.

Sentimentul de derapaj creşte odată cu declaraţiile publice voluntariste (2-9 aprilie 2013) ale preşedintelui PL, precum că partidul se retrage de la negocierile de constituire a unui nou guvern.

Din acest moment dialogul dintre PD şi PLD se intensifică pe subiectul constituirii unei guvernări fără participarea PL. Are loc împărţirea portofoliile PL avute în responsabilitate politică în cadrul AIE 1 şi AIE 2. PD insistă să preia Ministerul Transporturilor, PLD revenindu-i Ministerul Mediului, ambele cu fonduri substanţiale destinate investiţiilor în drumuri, şosele, proiecte de aprovizionare cu apă şi canalizare a localităţilor rurale, în special.

Pe de altă parte, PD avea discuţii avansate în vederea interesării grupului Dodon să participe la susţinerea guvernului în locul liberalilor retraşi de bună voie. Dodon nu avea pretenţii să participe la guvernare dar, în schimbul acestei tranzacţii politice, primea susţinerea iniţiativei lui de demitere în toamnă prin referendum a primarului Dorin Chirtoacă, satisfăcându-i astfel ambiţia de a-i îndepărta pe liberali de la putere.

Scenariul a fost dejucat la 12 aprilie de Consiliul de Reformare a PL, creat ad-hoc ca replică la derapajele liderului de partid: 7 deputați ai Fracțiuni PL (Ion Hadârcă, Oleg Bodrug, Ana Guțu, Valeriu Saharneanu, Anatol Arhire, Vadim Cojocaru, Vadim Vacarciuc), susținuți de miniștri, vice-miniștri, directori de agenții, președinți de filiale, organizează o conferință de presă în cadrul căreia se disociază de declarațiile și intențiile președintelui de partid (Mihai Ghimpu) și se pronunță pentru sprijinirea unui guvern al unei noi coaliții pro-europene democratice.

Susţinerea unui guvern pro-european şi pledoaria Consiliului de Reformare pentru stabilitate politică a repus Partidul Liberal în ecuaţia negocierilor şi l-a salvat de la trecerea totală în opoziţie.

Un Acord de constituire a unei majorităţi parlamentare care să voteze un nou guvern de coaliţie democratică a fost gata pentru semnare la 23 aprilie.

Pentru data de 25 aprilie era preconizată şedinţa specială a Parlamentului de acordare a votului de încredere Guvernului.

Ambele evenimente au fost date peste cap de hotărârea politică controversată a Curţii Constituţionale din 22 aprilie care l-a  eliminat pe premierul desemnat Vlad Filat din rândurile pretendenţilor la funcţia de prim-ministru, motivând că asupra lui planează suspiciunea de corupţie.

La 25 aprilie a urmat replica PLD care se arată dispusă să voteze o iniţiativă mai veche a PCRM de demitere a liderului PD, Marian Lupu, din funcţia de preşedinte al Parlamentului.

La 3 mai 2013, PLDM, asistat de  PCRM, re-votează o serie de proiecte de legi (referitoare la CNA, Procuratură etc) îndreptate să slăbească poziţiile fostului partener de alianţă – PD.

Cercul vicios se închide aici, în punctul cel mai de jos al crizei.

Ultima fază a crizei

Urmare a reglărilor de conturi toţi liderii partidelor fostei Alianţe de guvernare şi-au pierdut funcţiile-cheie în stat. Vlad Filat, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu au falimentat AIE-2, aşa precum au falimentat şi AIE-1, în 2010. Dintre partidele fostei alianţe, cel mai mult a avut de pierdut PL, care s-a scindat în două: parte rămânând la guvernare cu denumirea de Consiliu de Reformare a PL (ulterior – Partidul Liberal Reformator), parte, în frunte cu liderul PL, Mihai Ghimpu, au ales să meargă în opoziţie. Dar cel mai mult a avut de suferit Republica Moldova care a pierdut ritmul reformelor şi a riscat să piardă şi vectorul european de dezvoltare.

Au urmat 27 de zile de frământări şi căutări de soluţii. Republica Moldova risca să declanşeze o criză generală în cazul în care aveau să fie provocate alegeri parlamentare anticipate.

Partidele fostei alianţe au conştientizat, până la urmă, pericolul pierderii vectorului european şi intrării întro perioadă de haos care avea să aibă drept consecinţă aducerea masivă la putere a comuniştilor. În rezultatul unor negocieri (cu morţii (politici) pe catafalc) s-a ajuns la o formulă similară cu cea a  AIE care a condus la formarea unei Coaliţii de guvernare Pro-Europene.

La 30 mai 2013, Parlamentul, cu votul majoritar al PLDM, PD și al Fracțiunii PL (reformatoare) a votat Guvernul acestei Coaliţii.

Astfel, a fost pus capăt crizei politice.

Stabilitatea a oferit posibilitatea reluării eforturilor de reformare a Republicii Moldova şi de integrare a ei în Uniunea Europeană. Etapa Vilnius a căpătat dimensiuni reale. Prietenii şi partenerii de dezvoltare au salutat gestul de maturitate al clasei politice de la Chişinău şi au reiterat angajamentele de susţinere a RM în efortul de integrare europeană.

În loc de epilog

La 28-29 noiembrie 2013,  Republica Moldova a parafat la Vilnius Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Acest lucru înseamnă închiderea negocierilor în vederea semnării documentului, care va avea loc cel mai probabil spre sfârşitul anului viitor. Parafarea Acordului reprezintă începerea unui parteneriat strategic pe termen lung cu Uniunea Europeană, care peste ani ar putea duce la integrarea efectivă în blocul comunitar.

Valeriu Saharneanu,

cronicar

Lasă un răspuns