11 iulie 1711: „NENOROCITA CAMPANIE DE LA PRUT” A LUI PETRU I

Acum 309 ani, a avut loc un important eveniment politico-militar de care mulţi dintre istoricii ruşi se străduiesc să nu-şi amintească prea des, deoarece, la 1711, a fost un eşec total pe câmpul de luptă în Ţara Moldovei al ţarului Petru I. Istoria acestei campanii, cu mari ambiţii geostrategice în spaţiul sud est european, însă rupte de realitate, poate servi şi astăzi ca un avertisment unui expansionism neînfrânat.

Primul război ruso-turc, care a vizat nemijlocit spaţiul românesc, a fost cel din anii 1710-1713, pierdut de către Petru I într-o singură campanie – cea din Moldova, la 1711 („Campania de la Prut”, Прутский поход 1711 г.), numită inspirat, pe bună dreptate, de către Costache Negruzzi: „nenorocita campanie de la Prut”.

La 20 noiembrie 1710, Imperiul otoman declarase război Rusiei, ambasadorul ţarului, P.A. Tolstoi, şi întreg personalul ambasadei ruse de la Constantinopol (aproximativ 70 de persoane) fiind întemniţat în închisoarea „Edicule” („Şapte Turnuri”). La 23 februarie 1711, Rusia a declarat, la rândul ei, război Porţii, ţarul lansând şi o Proclamaţie, redactată în limba latină, către ţările europene, în care preciza scopurile războiului dus împotriva otomanilor. Această acţiune diplomatică a lui Petru I a fost urmată de emiterea Manifestului din 8 mai 1711, adresat „tuturor locuitorilor” Principatelor Române, „precum şi altor popoare creştine”, pentru a se încadra „în acest război sfânt”, cerându-le „să verse şi ultima picătură a sângelui său pentru sfânta biserică şi credinţa creştină provoslavnică, pentru patria şi pentru recăpătarea drepturilor şi a libertăţilor sale”. Obiectivele declarate ale Rusiei în acest război erau, pe de o parte, obţinerea unei poziţii avantajoase pe ţărmul Mării Negre, iar pe de altă parte, eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii. Promisiunea lansată de ţar privind eliberarea ţării de sub dominaţia otomană a generat entuziasm în rândul boierimii moldovene. Trebuie precizat că, la acea vreme, nu existau motive ce să pună sub semnul întrebării sinceritatea promisiunii făcute de ţarul Petru I.

Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, subapreciind puterea Porţii otomane şi contând pe ajutorul Rusiei (care, la acea vreme, culegea roadele victoriei asupra Suediei la Poltava, în 1709), a semnat la 13 aprilie 1711 faimoasa „diplomă de la Luţk” (acţiunea sa culminând cu o alianţă politico-militară făţişă cu Petru I). Principele moldovean spera să primească domnia ereditară asupra ţării, căreia i se garanta integritate teritorială şi autonomie deplină (sub protectorat rusesc), chiar dacă Petru I nu a întârziat să numească Moldova „provincie supusă, imediat ce unele din armatele sale au pătruns în ţară”.

În luna mai 1711, trupele de avangardă ale cavaleriei lui B.P. Şeremetev au trecut Nistrul. La 6 iunie, D. Cantemir s-a întâlnit la Ţuţora cu B.P. Şeremetev, iar Petru I a sosit la Prut pe 24 iunie şi, a doua zi, la 25 iunie, la Iaşi, avangarda s-a unit cu grosul armatelor ruse, sub conducerea nemijlocită a lui Petru I. Această oaste număra cca 46 000 oameni (cu 120 de tunuri), la care au aderat 5 000 de oşteni moldoveni. La 18 iunie 1711, armata otomană (cca 120 000 de oameni cu 440 de tunuri), a forţat Dunărea, la Isaccea, şi s-a îndreptat, pe malul stâng al Prutului, spre nord, unde a făcut joncţiunea cu trupele călări ale hanului tătar (70 000 de oameni). Ion Neculce estimează efectivele armatei ruse: „De toată oastè ca 50 000 avea şi avea şi 52 puşci (tunuri – n.n.). Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiadiè (hoardele, mulţimea – n.n.) tătarâlor, şi avea 400 de puşci: oaste grijită şi hrănită bine, fiind în ţara lor”. Istoricul rus S.M. Soloviov aduce cifra de 38 246 de ruşi faţă de 119 665 otomani şi 70 000 tătari; iar unul din martorii evenimentelor Juel Just, menţionează că în bătălia de la Prut ruşii au avut doar 36 000 de oameni, fiind, practic, fără cavalerie, faţă de peste 100 000 de turci, majoritatea călări.

În această campanie era antrenată doar o parte din armata Rusiei, trupele fiind împărţite pentru a lupta pe mai multe direcţii: la ţărmurile Mării Baltice, în Moldova şi între Bug şi Marea Caspică. Războiul purtat concomitent pe mai multe fronturi a fost una din cauzele înfrângerii de la Prut, deoarece forţele ruşilor erau „răşchirate într-atâte părţi. În nădejdea voroavelor streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul făr-oaste, negrijit, să să bată cu veziriul şi cu poiadè oştii turceşti şi tătăreşti, într-un mijloc de câmpu pustiiu”.

Totodată, armatele otomane, ajungând pe malul Prutului, beneficiau şi de sprijinul flotei dunărene. Flota avea rolul de a aproviziona oastea cu hrană, furaje şi muniţii şi de a întreţine legătura cu Imperiul otoman. Însă asigurarea logistică a armatei ruse era sub orice critică: soldaţii sufereau de foame şi sete, caii duceau lipsă acută de furaje, iar, în condiţiile arşiţei de vară, ruşilor „le curgea sânge din ochi şi urechi, mulţi după ce ajungeau la apă beau până mureau, iar alţii, din cauza lipsurilor, îşi puneau capăt zilelor…”.

La 8 (19) iulie a avut loc lupta de la Stănileşti, iar în următoarea zi, trupele ruse, aflate sub comanda nemijlocită a lui Petru I, au fost înconjurate şi supuse unui crâncen atac. Pe data de 9 (20) iulie 1711, „s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare”. Otomanii, însă, nu au reuşit să cucerească tabăra rusă şi „s-au aşezat iarăşi în şanţurile rămase… de pe vremea sultanului Osman (1618-1622)”.

Pe 10 (21) iulie, ruşii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: „la ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ghiaurii (creştinii – n.n.) au ieşit din tabăra lor şi au pornit la atac asupra gaziilor musulmani”. Deoarece situaţia logistică a armatei ruse era una foarte precară, ruşii au recurs la ultima metodă de luptă – corp la corp, cu armele reci: „văzând că tunurile şi puştile lor nu mai pot trage, ghiaurii se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia”.

Situaţia armatei ruse şi a aliatului său – detaşamentele moldoveneşti – era foarte critică, fapt ce l-a făcut pe Petru I să înceapă tratative cu turcii. Un extras din notele lui Juel Just, reprezentantul danez pe lângă Petru I, reflectă cu lux de amănunte Campania de la Prut: „Aşa cum mi-au spus martorii, ţarul, fiind înconjurat de armata turcă, căzuse într-o astfel de disperare încât alerga ca un nebun înainte şi înapoi prin tabără, se bătea în piept şi nu putea rosti niciun cuvânt. Majoritatea din cei ce erau în jurul lui au crezut că are un acces de tulburare psihică. Soţiile ofiţerilor ruşi, care erau prezente în număr mare, se văicăreau şi plângeau la nesfârşit. Şi cu adevărat se părea că sfârşitul era inevitabil: în cazul în care Dumnezeu în mod miraculos nu ar fi aranjat ca să se reuşească ca vizirul turc să fie convins să încheie pacea, acceptând mita, din armata ţaristă nu ar fi putut să se salveze nicio persoană – pentru că, pe de o parte, împotriva lor erau de trei ori mai mulţi turci, iar pe de altă parte, în spate, curgea Prutul, pe malul opus al căruia erau aproximativ 20 000 de cazaci, tătari, turci, polonezi şi suedezi”.

De remarcat că Just Juel (14.10.1664 – 8.08.1715) – în calitatea sa de ambasador danez la Curtea rusă – a avut acces la documentele de epocă şi posibilitatea să cunoască din interior situaţia disperată a ţarului Petru I, lăsând preţioase mărturii originale. În timpul şederii sale timp de doi ani în Rusia (1709-1711) a ţinut un jurnal, care a fost publicat şi în limba rusă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pentru a ilustra în ce stare disperată se afla armata rusă, despre care diplomatul danez scria că „nu s-a aflat încă nicio armată din lume”, publicăm planul poziţiilor părţilor beligerante (la data de 9 (20) – 10 (21) iulie 1711) din memoriile sale (traduse în limba rusă).

În după-amiaza zilei de 11 (22) iulie vicecancelarul Piotr Şafirov, s-a întors de la marele vizir şi i-a prezentat ţarului proiectul tratatului de pace, raportând despre discuţiile purtate cu otomanii (el primise dreptul să cedeze orice, doar casă evite robia: „Став ь с ними на все, что похотят, кроме шкля фствава”). La 12 (23) 1711 iulie a fost încheiată pacea (vezi Anexa: Договор, зазаключенныченны ченныченный при реке Прут, 12 июля 1711 г.), conform căreia trupele ruse puteau pleca cu armele din Moldova, fiind însoţiţi de Dimitrie Cantemir cu oamenii săi.

La 2 (13) august 1711, polcurile ruseşti au trecut pe un pod plutitor Nistrul, pe la Movilău, iar a doua zi, Petru I a poruncit să se ţină o slujbă religioasă de mulţumire („благодарственный молебен”) şi să se serbeze cu salve de tun în cinstea izbăvirii miraculoase de pe Prut, datorate Bunului Dumnezeu.

La 27 noiembrie 1714, „În memoria prezenţei Maiestăţii sale (Ecaterina Alecseievna – soţia lui Petru I) în lupta cu turcii la Prut, în situaţia când în astfel de momente periculoase nu doar ca soţie, dar, ca persoană bărbată a fost văzută de către toţi” («В память бытности ее величества в баталии с турками у Прута, где в такое опасное время не яко жена, но яко мужская персона видима всеми была») Petru I a instituit Ordinul „Sf. Ecaterina” („Орден Святой Великомученицы Екатерины”) – cea mai înaltă distincţie pentru femei din Rusia, considerat al doilea, ca valoare, după Ordinul „Sf. Andrei”.  

Ţarina Ecaterina Alecseievna a fost prima femeie distinsă cu această decoraţie – pentru curajul demonstrat în campania de la Prut în 1711, când trupele ruse au fost înconjurate şi părea că totul este deja pierdut. Ecaterina insistase pe continuarea negocierilor şi, conform legendei, i-a dat comandantului otoman mită toate diamantele sale, primite în dar de la ţarul Petru (ei fiind cununaţi în taină la 6 martie 1711). Instituirea acestui ordin original este considerată de unii cercetători drept singurul rezultat pozitiv al Campaniei de la Prut.

Conform acordului, Petru I îşi lichida flota din Azov, scotea trupele din Ucraina, Moldova şi regiunea Azovului, iar preconizata capitală a împărăţiei sale de pe ţărmul Mării Azov – Taganrogul – era distrus şi făcut una cu pământul, dând jurământ să uite pentru totdeauna de noi cuceriri teritoriale în zona Azovului, Moldovei şi Ucrainei. Tratatul de pace de la Prut mai stipula cedarea de către Rusia a Azovului; dărâmarea oraşelor Kamennâi Zaton şi Novobogorodiţk de la gurile râului Samara; neamestecul în treburile interne ale Porţii; suspendarea dreptului de a avea ambasador la Constantinopol. Regelui Suediei i se acorda trecere liberă în Suedia, urma să se facă schimb de prizonieri ş.a. Însă respectarea acestui tratat se tărăgăna şi, la 12(23).06.1712, a fost semnat un nou tratat ruso-turc, ca, peste puţin timp, Imperiul otoman să declare din nou război Rusiei, la 29.11.(10.12).1712.

Conform Tratatului de pace de la Adrianopol din 13(24).06.1713 Petru I a reconfirmat cedarea Azovului, a distrus fortificaţiile de pe litoral, acceptând neamestecul său în afacerile poloneze. Graniţa ruso-turcă a suferit modificări, fiind stabilită pe râurile Samara şi Oriol.

Comandantul forţelor otomane din Moldova – marele vizir Mehmed Paşa Baltaji sau Baltacı (1662–1712), cel care căzuse de acord să încheie pacea de la Prut din 1711, cu preţul mitei de 150 000 ruble de aur, a fost pedepsit pentru laşitatea sa – prin ordinul sultanului Ahmed al III-lea (1673-1736) a fost exilat, iar mai târziu strangulat într-o celulă din închisoarea de pe insula Lemnos.

Pacea de la Prut prevedea ca „ţara otomanilor să rămână întreagă”. Era vorba de retrocedarea teritoriilor cucerite de ruşi în timpul războiului dintre Poartă şi Liga Sfântă. Cererea otomanilor de a-l preda pe Dimitrie Cantemir nu a fost satisfăcută de Petru I. Războiul fusese câştigat de otomani, cu importante şi multiple consecinţe pentru Principatele Române.

Deoarece, chiar dacă pacea s-a încheiat, „numai pentru pământul nostru, Moldovii, nime(ne)a nu s-au pus”. Ceea ce văzând turcii, „ni-au cuprins de toate părţile de ni-au luat pământul şi ni-au încungiurat toate graniţile ţării”, ceea ce însemna ocuparea Hotinului şi începerea „busurmănirii” (în acel olat) a femeilor şi copiilor. Ţara stătea „cu suspin la Dumnezeu, de ca(u)tă cu ochii în sus”: cei de rând fug la Poloni şi se fac şerbi, podani.

Dimitrie Cantemir devenea „cneaz rusesc”, cu titlul de prea-luminat, iar Moldova mult prea-asuprită, aici instaurându-se sistemul de conducere şi administrare prin fanarioţii greci, ce se va prelungi până la începutul secolului al XIX-lea. Începând cu 1711, după ultima domnie a lui Dimitrie Cantemir şi până la 1821, sultanii curmă şirul domnilor băştinaşi la tronul Moldovei (în Ţara Românească – din 1716), desemnându-i ei înşişi la tronurile din Principate pe domnii care-i doreau, lipsind, astfel, boierimea de dreptul de a alege domnul în ţară. Începe secolul turco-fanariot… „De la 1711, domnii pământeni nu se mai suiră pe robitele tronuri ale Moldovei şi Valahiei. Aşa, aceste nenorocite ţări, cu pierderea celor mai mari şi sfinte drituri (drepturi – n.n.), plătiră cea întâi alianţă a lor cu Rusia ortodoxă!”.

În urma înfrângerii ţarului rus Petru I în Campania de la Prut, din 1711, Ţara Moldovei suferise cesiuni teritoriale, deoarece hanul Devlet Ghirai a convins Poarta să le cedeze nogailor din Bugeac teritoriul aflat sub jurisdicţia domnului Moldovei din apropierea „hotarului lui Halil paşa” în lungime de 32 de ceasuri şi în lăţime de 2 ceasuri de mers. Nogaii, timp de aproape un secol (până în 1807), au utilizat (arendat) pământul celor „Două ceasuri” (aproximativ 10 km în lăţime) în scopuri economice, plătind domnului şi boierilor moldoveni arenda, numită uşur şi alăm (zeciuiala pentru semănături şi pentru păşunatul vitelor).

Astfel, campania de la Prut (1711) este foarte semnificativă şi prin faptul că a pus începutul unei noi concepţii strategice, devenind ulterior definitorie în doctrina militară rusă pe parcursul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, constând în crearea unui cap de pod pe Dunăre. Totodată, practica acestei campanii, cu sfârşitul său nefast pentru Rusia şi aliaţii săi, a demonstrat inconsistenţa ideii unui război fulger.

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un ţar al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Campania de la Prut s-a dovedit a fi o „călătorie de nuntă” nefericită pentru Petru I şi a doua sa soţie gravidă (la acea dată Petru oficiase deja, în taină, cununia cu Ecaterina Alecseievna alias Marta Skovronska, 1683 (?) – 1727, cu care se va căsători oficial la 19 februarie 1712). A.S. Puşkin, analizând viaţa şi activitatea lui Petru I, menţionase, că tradiţia spune că împăratul rus, fiind pe patul de moarte, regretase doar două lucruri: că nu s-a răzbunat pe turci pentru nereuşita de la Prut şi pe Hanatul Hiva (din Asia Mijlocie) pentru uciderea lui Bekovici. Istoricii militari au demonstrat faptul că Charles XII, planificându-şi campania împotriva Rusiei, care s-a încheiat cu înfrângerea de la Poltava (1709), a făcut un set complet de toate greşelile strategice posibile: avansarea cu forţe insuficiente, fără a-şi asigura comunicaţiile; a subestimat inamicul, nu a organizat un serviciu de informaţii; şi-a creat speranţe fantastice pe contul aliaţilor, care nici nu puteau sau nu doreau să acorde, în serios, un ajutor important. Uimitor, dar doi ani mai târziu, la 1711, Petru I, învingătorul regelui suedez, a repetat exact aceleaşi greşeli, practic, unu la unu.

Începând din 1711, când trupele ruseşti şi-au făcut în premieră apariţia pe pământ românesc şi până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori. Iar dacă vom avea în vedere şi Războiul de pe Nistru, când armata rusă (adică ofiţerii şi armele din dotaţia Armatei 14-a) a participat la acţiuni militare împotriva noastră, în 1992, atunci această cifră se estimează la 13 invazii.

La acea dată, 1711, pericolul pierderii autonomiei statale a Moldovei a fost realmente mare, iar şansa eliberării de sub dominaţia otomană cu ajutorul trupelor creştine ale ruşilor era iluzorie. Mai mult ca atât, otomanii au instaurat în Principate pentru mai mult de o sută de ani – regimul turco-fanariot, ce a pereclitat serios autonomia Moldovei şi Ţării Româneşti. Axinte Uricariul a arătat destul de veridic urmările deosebit de grele pentru Moldova, care încercaseră să se opună cu ajutorul unei forţe străine stăpânirii otomane, când ţara nu numai că trebuia să plătească după retragerea oştirii ruseşti 50 de pungi „baramlâc” (pe care nu le-a dat ca domn Dimitrie Cantemir), dar şi „…că venise lucrul la cumpănă – să fie paşe la Moldova şi să nu mai trimită domnu”. Adica, în modul cel mai serios plana pericolul transformarii Moldovei într-un „paşalâc”.

Subliniem că încercarile de extindere teritorială şi a sferelor de influenţă ale Rusiei, înfăptuite de catre Petru I, au devenit în continuare direcţii „de program” (bazinul Baltic, sud-estul Europei, Caucazul) ale expansionismului ţarist timp de două secole. „Este incontestabil, susţine pe bună dreptate E.V. Anisimov, că marele reformator (Petru I – n.n.) a fost ctitorul nu numai al Imperiului Rus, dar şi al politicii imperiale, începuturile căruia au fost cu succes dezvoltate de către succesorii săi, îndeosebi de către Ecaterina II”.

Fără a mai putea azi atribui paternitatea unei butade celebre, consemnăm şi noi, de rând cu regretatul istoric Gheorghe Buzatu că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, „românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!”.

Sursa: istoriamilitara.org  

Lasă un răspuns