Procurorului are cine să-i scrie

„Colonelului n-are cine să-i scrie”, își întitula scriitorul Gabriel Garcia Marquez unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale. Este despre un veteran al războiului columbian de o mie de zile care „timp de cincizeci și șase de ani – câți trecuseră de la sfârșitul ultimului război civil – colonelul nu făcuse nimic altceva decât să aștepte”. Așteptând, el mergea în fiecare vineri la poștă în speranța că-și va primi scrisoarea care să-i confirme dreptul la pensia promisă.

Recomand să citiți romanul. În primul rând pentru că e scris de mâna unui mare scriitor, laureat al Premiului Nobel. În al doilea rând, pentru că e despre America Latină – continentul pe care dictatorii, uzurpatorii, generalii exotici, traficanții de arme și de droguri, castriștii, troțchiștii, gherilele marxiste, maoiste, sandiniste și tot felul de comandouri, în frunte cu câte un îndoctrinat de socialism el-comandante, – l-au răscolit, prădat, înecat în sânge în permanență și fără cruțare. În al treilea rând pentru că statul în care se plăsmuiește realitatea noastră dintre Prut și Nistru parcă ar face parte din America Latină, nu din Europa.

Noi, dacă privim mai atent, parcă am trăi realitatea latinoamericană. Nu se deosebește prea mult de cea descrisă atât de profund și de colorat de doi mari scriitori de Nobel – columbianul Gabriel Garcia Marquez și peruanul Mario Vargas Llosa. Llosa vorbește chiar despre o balcanizare forțată a continentului său, explicându-se că a fi latinoamerican înseamnă să înțelegi că „demarcațiile teritoriale care despart țările noastre sunt artificiale, decrete politice impuse pe vremea colonialismului, iar liderii independenți și guvernele republicane, în loc să le anuleze, le-au legitimat și chiar, uneori, le-au întărit, împărțind și izolând societăți în care numitorul comun era mult mai profund decât diferențele particulare” (cartea „Arme și utopii. Viziuni despre America Latină).

În cei aproape 30 de ani pe care i-am trăit de la prăbușirea Sovietelor și până azi, noi am avut la conducere în Republica Moldova întreg nomenclatorul latinoamerican de figuri politice care de care mai exotice. Ceva mai balcanizați, ceva mai cu ie și tichie moldovenească, mai europenizați și mai mioritici, dar am avut de tot felul: și dictatori, și uzurpatori, și marxiști-leniniști, și traficanți, și contrabandiști, și gherile mafiote identice cu hunta. Ultima gherilă a căzut nu demult, pe 14 iunie.

Ca și „omologii” lor latinoamericani, pinocheții și caștrii noștri au cochetat cu democrația, dar au practicat corupția, teroarea economică în cea mai perfidă formă. Au imitat integrarea europeană, dar au tras tot timpul cu ochiul la taigaua rusească, iar mai nou – la off-shore-urile din pustiurile saudite. Republica Moldova este statul controverselor paradoxale, suprarealiste, în care comunismul ortodox marxist-leninist și ateu, conlucrează armonios cu ortodoxia religioasă atașată partidelor comuniste. Este statul în care populația decimată timp de un secol de comunism continuă și astăzi să și-l pună pe cap, mutilându-și sadic prezentul și viitorul. Demarcațiile teritoriale, impuse peste trupul național de colonialismul rus și imperialismul sovietic sunt păzite cu strășnicie de liderii independenți și guvernele republicane moldovenești. În loc să le anuleze, ei întăresc demarcațiile. În înțelegerea lor, statele nu sunt pentru ca națiunea să afle unită, ci pentru ca hunta să se afle bogată. De aici, în loc să astupe diferențele particulare create artificial, ei dau cu nămol în profunzimea numitorului comun al națiunii lor. Culmea la toate: în fruntea statului tronează astăzi un Hugo Chavez local, un fel de Maduro balcanic, plin de ură pentru neamul său, pentru americani și pentru Occidentul European. De ce îi urăște? Pentru că nici neamul lui care îl mai rabdă, nici americanii și nici europenii nu se dau ocupați de rușii care îl țin de slugă.

Este adevărat că dictatorii, huntele ori gherilele marii corupții moldovenești nu au reușit niciodată să instaureze între Prut și Nistru o dictatură absolută, precum au reușit de mai multe ori să o facă dictatorii și huntele latinoamericane autentice. Un lucru, însă, le-a reușit tuturor: să nenorocească oamenii, să le insufle deznădejdea, să-i alunge de acasă și să le aducă în case sărăcia.

Despre asta este și romanul lui Marquez. Despre așteptarea îndelungată și îndărătnică a unei normalități. Pentru colonelul-veteran, așteptarea pare să se fi transformat în sensul vieții lui.

Cam în același spirit trăiam și noi cu doar o lună în urmă. Așteptarea zadarnică a schimbării părea să se transforme și pentru noi în unic sens al vieții. Trăiam deznădejdea că normalitatea se amână pe încă cel puțin patru ani. Că nu avem ce aștepta scrisoarea care să ne confirme dreptul nostru la o viață cu demnitate. Regimul marii corupții ne amenința-se câteva zile înapoi că este viu, puternic și are în continuare „grija” noastră. Hunta avea toată convingerea că „poșta” cu vești bune pentru popor va fi închisă pentru mulți ani înainte, că ea nu va mai procesa și nu va mai expedia scrisori, că „Poșta Moldovei” s-a reprofilat total și ireversibil în agenție de trafic de anabolizante, contrabandă cu țigări și cu pietre scumpe. Viitorul părea pecetluit.

S-a întâmplat că lebăda neagră a intervenit și de data aceasta prompt și imprevizibil în planurile și scenariile huntei, precum îi este legenda. Cât ai clipi, hunta s-a pomenit dezgolită. Puterea a părăsit-o instantaneu iar micul dictator, tot el – marele corupt –, cuprins de frică, a dat bir cu fugiții. Sistemul a prins a se prăbuși. De sub ruinele lui au început să se vadă urme de furturi mari, de crime contra poporului și a statului. Se descoperă că nu doar „Poșta Moldovei”, ci întreaga economie națională a Republicii Moldova a fost subordonată interesului de îmbuibare a huntei micului dictator. Ministrul Economiei, dl Brânzan a exemplificat chiar azi că doar de la Căile Ferate Moldovenești se „colectau” în fiecare lună biruri pentru partid în sumă de cel puțin 400 de milioane de lei.

Societatea este în drept să se întrebe: dar unde au fost organele de drept? Cum s-a putut ca întreaga schemă de delapidare, inclusiv marile furturi bancare să treacă neobservate de instituțiile statului care sunt plătite de cetățeni cu sume foarte mari ca să prevină asemenea nelegiuiri? Concluzia care se cere este că toate aceste organe au furat împreună cu tâlharii, că ele sunt complice și, deci, criminale. În situația în care s-a legiuit că Republica Moldova a fost până la 14 iunie 2019 un stat captiv, toți cei care au fost responsabili de funcționarea acestor instituții ar trebui să-și de demisia. Este un gest de bun simț, în cazul în care onoarea este atrofiată. Mulți au făcut-o deja, au plecat capul și au plecat din funcții.

Nu și Procurorul General al Republicii, șeful instituției celei mai odioase din tot mecanismul de capturare a statului. Nu există astăzi persoană mai apelată public ca Procurorul General al Republicii. Sute și mii de cetățeni, organizații și instituții îi cer demisia, iar Procurorul refuză. Cică el apără independența funcției și se opune politizării instituției. Curat murdar!, domnule Procuror, vorba unui mucalit erou caragialean. De ce nu le-ați apărat în anii din urmă când toată societatea și partenerii externi au tot bătut alarma că statul a fost capturat?

Spre deosebire de colonelul lui Marquez, Procurorului General al Republicii Moldova are cine să-i scrie. Deja i-au și scris câteva zeci de mii că este văzut ca inadecvat profesional. Îi vor spune și deputații din Parlament că eliberarea statului din captivitatea unui grup criminal organizat pe care Procurorul General l-a ocrotit și favorizat este incompatibilă cu aflarea lui pe mai departe în acest post. Procurorul General nu poate să rămână în funcție. Demiterea lui devine un imperativ nu doar politic și social, dar și de conștiință națională.

Valeriu Saharneanu

9 iulie 2019

Lasă un răspuns